2.1 Satul si vama Câmpinei
Pentru acele vremuri atât de îndepãrtate, modul
cum arãta satul
Câmpina, cine l-a întemeiat, cu ce se ocupau locuitorii,
cum a
evoluat localitatea de-a lungul veacurilor, impune tot atâtea
întrebãri pentru a elucida trecutul acestei localitãti.
Câmpina? Oare unde îsi are originea acest cuvânt?
Ce semnificatie are?
Pe aceastã temã a avut loc pe la anul 1900 o polemicã
între doi mari cãrturari ai timpului, Sextil Puscariu
si B.P. Hasdeu.
Primul sustinea cã, acest cuvânt este de origine
latinã, si derivã din cuvântul „Campus
– Campinus” ce înseamnã câmp – câmpie,
termenul referindu-se la aspectul de platou-câmpie, pe care este
asezatã localitatea. Hasdeu a sustinut cã,
termenul „Câmpina” este de origine slavã si
provine din „KOPINA”, ce înseamnã „rug de
mure”. Iorgu Iordan, într-o lucrare de specialitate,* citându-l
pe lingvistul V. Bogrea, care sustinea cã denumirea Câmpina
ar însemna „spinoasa”, ajunge la concluzia dupã
care Câmpina semnificã „ses neted” (între
coline), podis, platou, de la românescul „câmp”.
Existenta unui muzeu sãtesc în comuna vecinã
Cornu, în care sunt expuse printre altele si uneltele ale
omului primitiv, descoperite pe teritoriul comunei, atestã prezenta
acestuia în zonã. Acest fapt, ne face sã presupunem
cã si pe terasa Câmpina, dacã se vor întreprinde
cercetãri arheologice, este posibil sã se descopere astfel
de dovezi, având în vedere cã terasa Câmpina
oferea conditii aproape ideale, pentru întemeierea unei
asezãri umane.
De asemenea, existã o ipotezã încã neatestatã
a prezentei unei fortificatii romane. La începutul
secolului XX, dr. Constantin Istrati, semnala istoricilor, „un
castru?” în perimetrul proprietãtii sale, situatã
pe platoul Câmpinita. Istoricul Vasile Pârvan nu a
socotit însã, suficiente dovezile prezentate. Cercetãri
adecvate vor face posibilã în viitor confirmarea acestei
presupuneri. Aceeasi opinie o au si specialistii de la
Muzeul de Istorie si Arheologice din Ploiesti (arheologul
Victor Teodorescu).
În ultimii ani vor fi descoperite pe dealul Ciobul în mod
întâmplãtor o serie de vestigii, (vase de ceramicã
cu cenuse de incinerare si alte obiecte) ce confirmã
prezenta omului în perimetrul Câmpinei din cele mai
vechi timpuri. Este vorba, dupã opinia specialistilor, de
epoca fierului cunoscutã de istorici si arheologici sub
denumirea de „Epoca Hallstatt-Latène”.**
Este deci posibilã existenta si continuitatea de viatã
pe aceastã terasã a Câmpinei, încã
din cele mai vechi timpuri.
Deocamdatã ne vom baza tot pe vechea atestare documentarã
din anul 1503, când în registrele vigesimale ale negustorilor
brasoveni – ce fãceau, încã de pe atunci
(posibil chiar mai înainte) comert cu târgurile si
statele din Tara Româneascã – este amintit si
satul Câmpina.
Ca drum comercial, este mentionatã Valea Prahovei, încã
din secolul al XIV-lea, când regele Ungariei Ludovic I de Anjou,
la data de 28 iunie 1358, emite un salvconduct prin care le era asigurat
negustorilor Brasovului dreptul de a circula pe fâsia
de teritoriu cuprinsã între cursurile Prahovei, Ialomitei
si Buzãului.***
Ceva mai târziu, în anii 1377-1395, regii Ungariei, pentru
a încuraja comertul Cetãtii Brasovului,
dau scutiri de taxe, ori reduceri de vamã. Chiar mai mult, Cetatea
Brasovului, primeste dreptul de a tine, începând
cu 1 noiembrie 1364, zi de „iarmaroc” fapt ce stimula comertul
local, si atrãgea multi negustori din Tara Româneascã
(este posibil ca si din Câmpina), sã participe la
aceste iarmaroace si târguri, cu mãrfurile lor. Brasovul,
dupã cum afirma pe la 1565 italianul Giovannandreia Gromo: „atrãgea
toate popoarele vecine, ca într-o piatã comunã
de mãrfuri”.*
Trecând în sec. al XV-lea, aceeasi Vale a Prahovei
– ca drum comercial – este mentionatã si
în privilegiile acordate de cãtre Voievodul Transilvaniei
Stybor, în anul 1412, acelorasi negustori brasoveni.**
Tot în aceeasi perioadã, Mircea cel Bãtrân
(1386-1418) Domnul Tãrii Românesti, acordã,
tot pentru a încuraja dezvoltarea comertului, o serie de
privilegii negustorilor din Brasov, în anii 1413-1414. Acelasi
domnitor mentioneazã cã „astfel de privilegii
au mai fost acordate si de cãtre strãmosii sãi”.***
Din aceste mentiuni, se poate afirma cã, drumul comercial
al Prahovei, era folosit, chiar din secolul al XIV-lea, ca legãturã
între provinciile românesti. Este posibil ca datoritã
acestui trafic comercial si asezarea Câmpinei sã
fi fost întemeiatã în acest secol.
Este binecunoscut faptul cã epoca feudalã din toatã
Europa, a fost caracterizatã prin divizarea statalã, teritoriile
actualelor state europene fiind împãrtite în
principate, ducate, comitate etc.
Aceastã formã de organizare statal-administrativã
a existat si pe teritoriul tãrii noastre, prin constituirea
a trei principat diferite: Tara Româneascã, Transilvania
si Moldova. În pofida acestei împãrtiri,
administrativ-teritoriale temporare, datoritã limbii unitare
a locuitorilor, ca si a constiintei asupra originii
comune, au existat de-a lungul veacurilor legãturi trainice,
multilaterale, între locuitorii acestor trei provincii românesti.
Ca urmare, s-au dezvoltat relatii pe plan comercial, cultural
si social, precum si o puternicã circulatie a
ideilor.
Valea Prahovei a servit prin pozitia sa deosebitã, ca o
cale principalã de comunicatie, ce a facilitat legãturile
dintre Transilvania si Tara Româneascã, de-a
lungul veacurilor.
Dovadã cã Valea Prahovei (de care Câmpina este organic
legatã) era folositã – mai ales ca drum comercial
si în secolul urmãtor, al XV-lea, este faptul consemnat
într-o serie de documente emise de cãtre cancelariile domnesti.
Prima dovadã a existentei „scalei” (vãmii)
de pe Valea Prahovei, cum este specificã în document, o
avem din timpul domniei lui Dan al II-lea (1420-1431), nepot de frate
al lui Mircea cel Bãtrân. În acest valoros document
de epocã, care poartã data de 23 octombrie 1422 (vezi
anexa) domnitorul, stabileste modul cum vor fi taxate mãrfurile
ce vor trece prin acest punct de vamã.
Lectura atentã a documentului, ne creeazã imaginea unui
uimitor si variat trafic comercial, ce se fãcea încã
de pe atunci, pe aceastã vale a Prahovei. Astfel, se trimiteau
din Tara Româneascã, mãrfuri cum ar fi: peste
mare(morun) – ceea ce presupune cã venea de la Dunãre
– precum si peste mic (crap) brânzã, piei
de vite, porci si cearã de albine. În schimb se aduceau
din Brasov, mãrfuri ca:in, cânepã, frânghii,
arme, arcuri, de la care nu se lua vamã, conform privilegiilor
acordate Brasovului, de cãtre Mircea cel Bãtrân.
În acelasi timp, se tranzitau prin acest punct de vamã,
mãrfuri aduse din Orient, de felul piperului, sofranului,
bumbacului, ori a mãtãsii. În continuare, se mai
mentioneazã: „negustorilor din Transilvania, ce vor
vinde postav, vama sã li se ia numai dupã ce vor vinde
marfa si nu mai înainte”.*
Dupã câtiva zeci de ani, la mijlocul aceluiasi
secol al XV-lea, în timpul domniei lui Vladislav al II-lea, acesta
scria brasovenilor cã: „drumul Prahovei este slobod”
fãcând si precizarea, ca si marele sãu
înaintas Mircea cel Bãtrân cã „trebuie
sã ne tinem de asezãmântul cel mai vechi,
de la domnii de mai înainte de voi si de noi”.**
În a doua jumãtate a secolului al XV-lea, în perioada
domniei lui Radu cel Frumos (1462-1475) acesta face o danie si
„dã jumãtate din venitul vãmii Prahovei”
mânãstirii Snagov, sãrãcitã, împreunã
cu mai multe sate, vii si mori pentru refacere.***
În timpul domniei lui Vlad Tepes (1456-1462 si
1476), în scrisoarea din noiembrie 1476, se confirmã bunele
relatii dintre Tara Româneascã si cetatea
Brasovului. În acest salvconduct adresat de cãtre
domnitor Judelui Brasovului si unor negustori de acolo se
spunea: „Io Vlad Voevod, domn a toatã tara Ungro-Vlahiei
(Tara Româneascã) scrie domnia mea bunurilor si
dulcilor prieteni ai Domniei mele Judetului si pârgarilor
si tuturor prietenilor mei din Brasov si din Bârsa.
Iatã cã, vã dã de stire Domnia mea
cum cã, cu voia lui Dumnezeu mi s-a închinat toatã
Tara Româneascã si toti boierii si
va slobozit Dumnezeu pretutindeni drumurile si pe Rucãr
si pe Prahova si pe Teleajen si pe Buzãu. Deci
umblati slobozi pe unde vã place si hrãniti-vã”.*
Aceastã scrisoare document, emisã de cancelaria Tãrii
Românesti cãtre autoritãtile cetãtii
Brasovului, ne îndeamnã a presupune cã, indicând
Valea Prahovei, ca drum de legãturã, localitatea Câmpina
fusese deja întemeiatã.
Este un fapt cunoscut acela cã, - arheologic si istoric
vorbind – s-a dovedit cã multe din vechile asezãri
s-au întemeiat mai întâi pe arcul muntilor Carpati,
pe vãile râurilor ce ofereau bune conditii de viatã
si adãpost. Mosnenii, acei tãrani liberi,
care au întemeiat atâtea localitãti, vor fi
întemeiat si satul Câmpina în acei ani îndepãrtati.
De fapt, nu peste mult timp, la 8 ianuarie 1503, Câmpina va fi
atestatã documentar cã existã si chiar mai
mult cã locuitorii de aici fãceau negot cu Brasovul,
folosind aceeasi cale a Vãii Prahovei, pe care am prezentat-o
pânã acum.
Dar iatã textul acestui document de o deosebitã importantã
pentru orasul Câmpina.
8 ianuarie 1503
„ITEM MANSUL DE KYMPENA HABET CERAM CENTENARIA 4.1/4 SOLVIT FLOR
1 ASP. 34”.
Redãm acum si traducerea din limba latinã: „De
asemenea MANSUL de KYMPENA a avut 425 livre cearã si a plãtit
1 florin si 34 de aspri”. Aici venim cu o presupunere, anume
cã numele de „Mansul” (cu rezonantã de
nume arab) a fost scris gresit si probabil cã este
„Manole” nume neaos românesc.*** Este bine stiut
cã, personalul casei vigesimale (domus vigesimae) din cetatea
Brasovului, era format din germani care nu cunosteau limba
românã.
Asadar, la 8 ianuarie 2003, orasul Câmpina sãrbãtoreste
împlinirea venerabilei vârste de 500 de ani de viatã
atestatã documentar.
Dar ce erau aceste registre vigesimale?
În aceste registre erau consemnati toti negustorii
si mãrfurile lor, care intrau ori ieseau din cetatea
Brasovului. Termenul de vigesimal, derivã din limba latinã
si reprezenta a 20-a parte din valoarea mãrfii. Respectiv
era taxa vamalã care se percepea tuturor negustorilor.
În acelasi an, cercetând aceleasi registre de
vamã ale cetãtii Brasov, întâlnim
nume de negustori câmpineni ca Serban (scris Sorban) si
Costea, ce duceau spre vânzare la Brasov mai ales cearã.
Aceasta ne face sã presupunem cã una din ocupatiile
localnicilor era si albinãritul.
În anul 1519, folosind aceeasi sursã de informare,
întâlnim numele unui localnic, cum ar fi Bukur de Kympena.
În aceleasi registre vigesimale, întâlnim, în
anul 1545, trei nume de negustori câmpineni si anume: Dragomir,
Radu si Vlad.
Iatã, deci, dovezi sigure ale bunelor relatii dintre acesti
negustori si cetatea Brasovului. Probabil cã, acesti
câmpineni nu erau negustori de profesie. Ei pot fi considerati
niste mosneni întreprinzãtori, care duceau la
Brasov spre vânzare, în mod sporadic, surplusul gospodãriilor
lor. Desigur cã, mai târziu, unii din acestia, vor
deveni negustori adevãrati (asa dupã cum ne
dovedesc documentele de epocã) cum existau deja în centrele
importante ca Pitesti Curtea de Arges, Câmpulung.
Consultând aceleasi registre rezultã o scurtã
dar edificatoare listã a participantilor la comertul
Câmpinei cu Brasovul, în perioada primei jumãtãti
a sec. al XVI-lea:
- În anul 1503 trei negustori câmpineni au participat la
efectuarea a trei transporturi, în valoare totalã de 5600
aspri.
- În anii 1529 – 1530, au fost la Brasov doi negustori
câmpineni ce au efectuat douã transporturi, în valoare
de 730 aspri.
- În anul 1543, vin de la Câmpina patru negustori cu patru
transporturi, în valoare de 1520 de aspri.
- În anul 1545, valoarea mãrfurilor va creste la 2020
aspri, datoritã a patru transporturi efectuate de patru negustori.
- În anul urmãtor, 1546, doi localnici vor efectua trei
transporturi în valoare de 1600 aspri.
- În anul 1547, sunt consemnati trei câmpineni, cu
trei transporturi în valoare de 1200 aspri.
Valoarea mãrfii va creste în anul 1549, la suma de
4420 de aspri, datoritã a doi negustori ce vor face 8 transporturi.
În fine, la 1550, alti negustori din Câmpina, vor
efectua 10 transporturi cu o valoare totalã de 2720 aspri. (R.
Manolescu, op. cit., p. 260-304).
Dar sã vedem acum, ce puteau oferi spre vânzare la Brasov,
acesti negustori câmpineni.
Dupã traditia relatiilor comerciale medievale (confirmate
si de documentele epocii) puteau duce la export la Brasov
– ca si în alte cetãti din Transilvania
– cearã, miere, peste, lânã, vite, sare,
cereale, vin, blãnuri, porci si piei de animale (de exemplu,
exploatarea sãrii de la ocna Telega este atestatã documentar
ca fiind cerutã peste hotare încã din anul 1588).*
Ce fel de mãrfuri se aduceau de la Brasov pentru Tara
Româneascã sau treceau în tranzit spre Imperiul Otoman.
Aici existau priceputi mesteri sasi care creaserã
o puternicã industrie mestesugãreascã
unde fierul, pielea, lâna, ceara se transformau în tot atâtea
produse finite, cum ar fi: sei, hamuri, cutite, postavuri,
unelte agricole, arme etc.
Tot acest trafic de mãrfuri, dintre cele douã principate
era transportat, datoritã existentei a patru drumuri comerciale
confirmate de salvconductul lui Vlad Tepes, mai înainte
aminti, ca si de alte documente de epocã. Iatã care
erau acestea:
- Drumul Rucãr – Bran, ce avea urmãtorul itinerar:
- Brasov – Bran – Rucãr – Câmpulung,
de unde se trifurca spre: Curtea de Arges – Râmnicul
Vâlcii; Pitesti – Slatina – Turnu; Târgoviste
– Bucuresti.
De aici, alte cãi duceau prin Giurgiu spre Imperiul Otoman.
- Drumul Prahovei, care avea traseul: Brasov – Câmpina,
de unde se bifurca spre Târgoviste si spre Târgsor
– Bucuresti.
- Drumul Teleajenului urma directia: Brasov – Vãlenii
de Munte – Ploiesti, de unde se bifurca spre Târgsor
si Gherghita.
- Cel de-al patrulea drum comercial era drumul Buzãului, ce avea
traseul: Brasov – Pasul Buzãu – Buzãu –
Brãila.
Pe lângã aceste drumuri „oficiale”, pe care erau
situate punctele vamale, se foloseau în vederea sustragerii de
la plate taxei vamale (pentru a face contrabandã) si unele
cãrãri ascunse, mentionate adesea în documente.**
Transportul mãrfurilor se efectua cu carele, pe drumurile mai
lesnicioase, cum ar fi cel al Rucãrului, sau cu caii pe cele
grele, accidentate, cum ar fi cel de pe Valea Prahovei, spre exemplu.
Existã opinia unor istorici, (pe care si autorul acestor
rânduri o împãrtãseste) anume cã
transportul de pe Valea Prahovei, atât de frecventatã,
nu se putea face numai cu ajutorul samarelor asezate pe cai. Se
pare ca se mai fãceau transporturi peste munti pe plaiurile
acestor acolo unde relieful o permitea si cu ajutorul carelor (vezi
si harta anexatã).*
Peste prãpãstii ori râuri, se construiserã
poduri, cum ar fi cele de pe Valea Prahovei, pomenite în documente
încã din anul 1500, sub numele de „podurile de la
Orãtii”.**
Este binecunoscut faptul cã, în epoca medievalã,
atât la noi în tarã, cât si în
toatã Europa, între micile state feudale, (comitate, ducate,
principate etc.), existau anumite puncte bine stabilite (le putem denumi
strategice), pe drumurile comerciale unde se putea controla traficul,
se percepeau taxe vamale asupra tuturor mãrfurilor ce treceau
dintr-o parte în alta, veniturile fiind încasate de cãtre
reprezentantii conducãtorilor acestor state. Asa cum
s-a mai afirmat, nici Principatele Române nu fãceau exceptie
de la aceste reguli.
Cu toate cã denumirea de „vama Prahovei” apare în
toate documentele de epocã, nu putem fi siguri cã ea a
fost de la prima mentionare (1422) aici la Câmpina, cu toate
cã este foarte posibil sã fi fost asa.
De ce vamã la Câmpina si nu în altã localitate?
Rãspunsul ni-l dã chiar pozitia geograficã
a localitãtii, si anume:
- Localitatea este asezatã dupã cum se stie
pe Valea Prahovei vale care strãpunge muntii Carpati,
fãcând legãtura dintre Transilvania si Tara
Româneascã, vechi drum comercial atestat din secolul al
XIV-lea.
- În cadrul acestei vãi, Câmpina este situatã
la capãtul de intrare în partea superioarã a vãii
Prahovei, „adevãratã poartã de intrare”,
iar drumul de care aici se sfârsea în acele timpuri.
- Dacã drumul de care, ce venea de la câmpie, se sfârsea
la Câmpina, aici se fãcea si popas pentru transbordarea
mãrfurilor din cãrute pe samarele cailor, prilej
de vãmuire a acestora.
- Tot aici se sfârseau (ori începeau) potecile(în
numãr de 8) ce traversau valea superioarã a râului
si rãspundeau în Tara Bârsei, respectiv
la Brasov. Vama Transilvaniei pentru aceastã zonã
era situatã la Timis.
- Pe lângã aceste poteci stiute, existau si altele
ascunse, care nu de putine ori erau folosite de negustorii Brasovului,
ce încercau sã evite vama de la Câmpina.
- Pe Valea Prahovei, în pofida faptului cã era anevoios
de circulat, era drumul cel mai scurt dintre Brasov si Bucuresti
si de aici la Giurgiu, spre Imperiul Otoman.
- Documentele spun cã distanta Brasov – Câmpina
se parcurgea cãlare, în circa 11 ore, ceea ce nu era mult
pentru acea epocã, tinând seama si de configuratia
terenului.
- Meseriasii si negustorii Brasovului doreau o cât
mai rapidã desfacere (valorificare) mãrfurilor lor si
preferau acest drum direct al Prahovei. De altfel, marele nostru istoric
Nicolae Iorga spunea în lucrarea sa, intitulatã „Istoria
comertului românesc” cã „drumul Prahovei
lucreazã mai mult de cât ori care cale, fiind în
dreptul Brasovului… desi nu este drum împãrãtesc”.*
Iatã deci, tot atâtea argumente care au determinat înfiintarea
„scalei” (vãmii) de la Câmpina, punct strategic
ce putea controla traficul comercial al Vãii Prahovei.
Continuând seria documentelor ce se referã la „vama
Prahovei” vom aminti documentul din 20 iunie 1507, emis de cancelaria
lui Radu cel Mare (1495 – 1508).
Apoi, în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512 – 1521)
apare din nou, într-un hrisov denumirea de „vama Prahovei”
în care domnitorul hotãrãste a dãrui
jumãtate din veniturile acestei vãmi, mânãstirii
Glavacioc.**
Sper sfârsitul aceluiasi secol, al XVI-lea, Mihnea Vodã
Turcitul (1585 – 1591) mentioneazã si el într-un
document emis de cancelaria domneascã, la 6 octombrie 1587, existenta
„vãmii Prahovei”.
Câtiva ani mai târziu, la 9 ianuarie 1593, domnitorul
Alexandru cel Rãu (1592 – 1593), premergãtorul în
scaunul Tãrii Românesti a celui care a fost
Mihai Viteazul – domnul primei uniri – dãruieste
aceste venituri ale „vãmii Prahovei” aceleiasi
mânãstiri Glavacioc. În acest document se spune:
„Cu mila lui Dumnezeu, io, Alexandru Voevod, Domn a toatã
tara Ungro-Vlahiei, dã Domnia mea aceastã poruncã
a Domniei mele sfintei mânãstiri numitã Glavacioc,
sã-i fie „vama Prahovei” jumãtate, ce este a
negotului Brasovului toatã…”***
Spre sfârsitul secolului al XVII-lea, aveam, în fine,
dupã aceastã însiruire de documente, si
hrisovul emis în timpul domniei lui Gheorghe Duca-Vodã
(1673 – 1678) la 12 martie 1674, în care vama Câmpinei
este atestatã.
Iatã ce se spune în acest document: „cã le
iaste drumul lor (soli mari împãrãtesti sau
postã crãiascã) sau veri ce fel de soli va
fi, pe la Târgoviste si trecãtoare spre Rucãr,
acolo iaste obiceiul de a trece solii si postii si în
mergãtoare si în viitoare (la ducere si la întoarcere),
iar drumul Câmpinei este numai poteci si scalã de
negutãtori”.*
Deci acum nu mai existã nici un dubiu, documentul ne aratã
clar cã trecãtoarea Rucãrului este liberã,
accesibilã si folositã de curieri si postã
crãiascã.
Prin ea se putea circula în voie, dar în pofida acestui
fapt, comertul folosea cu precãdere drumul Câmpinei,
care cu toate cã era greu de strãbãtut, era preferat
pentru scurtimea lui.
Documentul ne confirmã încã o datã, faptul
cã drumul Prahovei, ca si vama de la Câmpina, existau
de foarte multã vreme, asa dupã cum s-a argumentat
încã de la începutul acestui capitol.
De la anul 1422 si pânã în anul 1840, anul în
care vama Câmpinei va fi mutatã la Breaza, (pentru o scurtã
perioadã de timp), fiind mutatã apoi la Predeal (punctul
de frontierã) localitatea va progresa neîncetat, având
numai avantaje de pe urma acestui punct de vamã.
Referindu-se la Câmpina, aflãm dintr-un document din anul
1633, emis în timpul domniei lui Matei Basarab (1632 – 1654)
despre o vânzare de mosie denumitã „Jupãnesti”
cu suma de 5000 de aspri, iar zapisul de cumpãrãtoare
(dupã expresia timpului) este întãrit cu semnãtura
clucerului Palaloga din Câmpina.**
Iatã deci, cã în prima jumãtate a secolului
al XVII-lea exista aici la Câmpina, un boier cu rang de clucer.
Ceva mai târziu, în anul 1640 apare prima stire despre
locuitorii Câmpinei: este vorba despre o vânzare de teren,
în care se pomeneste de un anume Calotã si fratele
sãu Petircan, feciorii lui Petrican din Câmpina, care vând
lui Tudoran si nepotului sãu Boico, un loc de casã
în silistea Câmpinei. Mai aflãm cã, prezenti
la aceastã vânzare au fost: „Popa Dumitru si
Apostol vãtaf, Manea, Gherghina, Stan, Pãtru, de acolo
si alti oameni buni, mãrturie dupã împrejurul
locului”.***
Din acest document aflãm numele unor strãmosi localnici,
dovadã incontestabilã a asezãrii si a
locuitorilor sãi.
De asemenea, stim sigur cã exista un preot „popa Dumitru”
ce slujea la o bisericã. Aceasta dovedeste cã satul
era bine închegat, cã devenise o asezare dezvoltatã
care necesita un locas de rugãciune si meditatie.
O altã informatie despre aceastã asezare, este
aceea cã se mentioneazã numele lui Apostol, vãtaf.
Cu toate cã nu se aratã dacã este vãtaf
de Câmpina, înclinãm sã credem cã asa
era. De fapt, începând cu anul 1660, denumirea de vãtaf
(slujbasul domniei) va fi atestatã de mai multe ori având
resedinta la Câmpina.
Dar cine erau acesti vãtafi? Vãtaful, slujitorul
domniei, avea misiunea, ca împreunã cu asa-numitii
poterasi (ori plãiesi) ce-i avea în subordine,
sã pãzeascã plaiul, drumul si potecile ce
veneau din munte, respectiv fãceau politia traficului comercial
al vãii. Ei obligau pe negustorii ce veneau de la Brasov
si încercau sã evite vama de la Câmpina, sã
treacã obligatoriu pe la aceasta. De asemenea, pãzeau
traseul de „lotri”(hotii) care nu erau putini
se pare, în aceastã zonã a vãii Prahovei,
atrasi fiind de bogãtiile ce se vehiculau pe aici.
Tot ei aveau si dreptul de a judeca pricinile ivite între
locuitorii plaiului.
Câtiva ani mai târziu, în 1652, si 1658,
se mentioneazã în documente, din nou, denumirea Apostol
vãtaf, iar la 1660 avem dovada precisã a existentei
lui Calotã, vãtaf de Câmpina.
Prezenta vãtafului de Câmpina, alãturi de
vamesul „scalei”, dovedeste cã satul Câmpina,
era cu adevãrat un sat important, având un rol precis în
organizarea feudalã a Tãrii Românesti.
De altfel, tot din timpul domniei lui Matei Basarab (1632 – 1654),
existã un hrisov prin care acesta dãruieste lui Negoitã,
comisul, mai multe mosii: „iar sã fie satul Curiacul
din judetul Prahova, ce se cheamã Câmpinita,
tot satul cu tot hotarul, din hotar pânã-n hotar si
semnele sã se stie: din Prahova mare pânã în
hotarul Câmpinei, pânã în casa Bãrdãresei
de pe coada lacului din satul Câmpina cea mare, cum este scris
în cãrtile cele vechi…1645 noiembrie 15”.*
Acest document, deosebeste „Câmpina cea mare”,
de Câmpinita, care era „Câmpina cea micã”
sau Curiacul.
Tot din acest document, facem cunostintã cu prezenta
unui alt boier la Câmpina, comisul Negoitã, în
afarã de clucerul Palaloga întâlnit mai înainte.
Chiar dacã acesti doi boieri nu locuiau la Câmpina,
ei erau siguri proprietari de terenuri, aci în sat, alãturi
de mosnenii (tãranii liberi) care întemeiaserã
localitatea.
Studiind documentele, apare o nouã dovadã din negura acelor
vremuri de mult apuse.
Din 26 aprilie 1653, dateazã o scrisoare de multumire a
Judelui de Brasov, Mihail, cãtre Pan Radu Vel Comis. „Cã
dumneata (comisul) ai arãtat inemã bunã spre noi
si cu cuvântul dumitale cel bun, ai îndemnat pe Negoitã
Comisul de ne-a slobozit «marha» pân cãtre
cea Câmpinã”.* Iatã dar, o nouã si
sigurã dovadã a traficului comercial si a faptului
cã localitatea Câmpina era bine cunoscutã autoritãtilor
din burgul medieval al Brasovului.
Dupã anul 1660 încep sã aparã informatii
despre vânzãri de locuri de case la Câmpina. Explicatia
o gãsim în faptul cã, tot mai multi oameni
erau dornici de a se stabili în Câmpina iar cei ce vindeau
– localnicii – aveau destul pãmânt si nu-i
deranja faptul cã suprafata terenurilor ce posedau se micsora.
Aceastã explicatie este plauzibilã, deoarece nu
dupã mult timp, la 1663, satul Câmpina a devenit târg.
Dar sã revenim la acele vânzãri.
În 1660, 23 mai, Calotã, vãtaf de Câmpina
scrie cu mâna lui zapisul de vânzare a unui loc de casã
în satul Câmpina, în suprafatã de 22
stânjeni, pentru un cãlugãr. Între martori,
la întocmirea actului, apare pentru prima oarã numele lui
Ion, egumenul mânãstirii de la Brebu, Constantin Comisul,
un Radu Mostârcul si altii. Dovadã cã,
în acea perioadã, existau relatii de bunã
vecinãtate între Câmpina si Brebu.
Ceva mai târziu, în anul 1662, vânzarea se repetã
si Pãtrasco din Câmpina vinde lui Drãghiceanu
10 stânjeni si loc de casã, aici în sat.
Pãtrasco vânzãtorul este frate cu Gheorghe,
pomenit martor în anul 1640, ambii fiind fiii lui Udriste
Paharnicul. Posibil cã acest Udriste Paharnicul sã
fi locuit aici, sau poate cã aici stãpânea unele
terenuri. În document mai apare un nume „Popa Radu”,
deci un al doilea preot aici la Câmpina, dupã acel „Popa
Dumitru” pe care l-am întâlnit la vânzarea de
teren din anul 1640.
2.2 – Târgul Câmpina
Din cele descrise pânã la 1663, s-a încercat prezentarea
localitãtii si a vãmii, strâns legate,
putem spune integrate, în traficul comercial al Brasovului.
Am aflat de existenta localitãtii, de unii oameni
care locuiau aici, de preocupãrile lor. Stim deja cã
existau doi preoti, un vames si un vãtaf, cu
resedintã permanentã aici. Atât vãtaful,
cât si vamesul, erau reprezentantii domniei, ei
fiind autoritãtile locale. Mai stim de asemenea cã
localnicii însisi, fãceau un negot activ
cu Brasovul, burg medieval cu o puternicã industrie manufacturierã.
Iatã cã în 1663, deci la numai 160 de ani de la
atestare (1503 – 1663), dintr-o simplã asezare, datoritã
pozitiei sale geografice si de ce nu, si datoritã
iscusintei si hãrniciei locuitorilor, satul Câmpina
ajunge la rangul de târg.
Este o ridicare în grad a localitãtii, ce dovedeste
cã aici se crease un mic centru comercial, de unde se puteau
târgui diferite mãrfuri. Este o asezare în plinã
dezvoltare stabilã, care atrãgea si oameni din celelalte
localitãti din zonã, care se deplasau aici pentru
a-si procura cele necesare. Din mãrfurile expuse nu puteau
lipsi mãrfurile de Brasov: sei, frâie, hamuri,
feronerie, postavuri, sticlãrie, arme, unelte agricole etc.
Revenind la documentele epocii, denumirea de târg o întâlnim
în zapisul de vânzare al lui Panã din Cãlinesti-Prahova
– cãtre jupânul Drãghici Cantacuzino, cãruia
îi vânduse un loc de casã „în târg
în Câmpina, în lung si-n lat 22 stânjeni,
drept bani ughi 15… 1663 Septembrie 23”.*
O altã dovadã a pozitiei Câmpinei, o gãsim
ceva mai târziu la anul 1674, în hrisovul lui Duca Vodã,
în care enumerã satele: „Secãria i Tesila,
Comarnicul i Breaza, i Câmpina, Bãnesti, Poiana, Floresti,
Mãgureni, Filipestii cei noi si ce vechi din judetul
Prahova, care sîntu în rândul scãlii Câmpina”.**
Putin mai târziu, la 1684, cunoscutul cronicar moldovean
Miron Costin, în opera sa „Cronica Tãrii Moldovei
si a Tãrii Românesti” citeazã
Câmpina între „orasele” din Tara Româneascã.
Alãturi de Râmnicu, Gherghita, Ploiesti, Târgsor
si Vãleni.
De asemenea, în toate documentele perioadei 1640 – 1663 care
se referã la vânzãri si cumpãrãri,
efectuate în cuprinsul localitãtii, se specificã
termenii în „sat”, „aici în sat”, sau
„în târgul Câmpinei”. Dupã anul 1663,
se mentioneazã pur si simplu „în Câmpina”
sau „în târg la Câmpina”, pânã
în 1840, anul desfiintãrii vãmii. Aceasta
ne confirmã cã localitatea era binecunoscutã ca
asezare în sine si ca punct de vamã, o dovadã
în plus fiind si faptul cã stolnicul C. Cantacuzino
o marcheazã pe harta tipãritã la Padova, în
anul 1700.
La sfârsitul secolului al XVII-lea, respectiv în anul
1697, dintr-un document aflãm si în ce constã
bogãtia acestor locuri.
Un oarecare mosnean, Lambã, vinde feciorilor dumnealui Postelnicului
Vasile toatã partea de mosie din Câmpina, datã
lui de zestre, de socrul sãu Gheorghe Burducea. Din ce se compunea
aceastã parte de mosie? Din câmp, pãdure, apã,
pãcuri si livezi de pomi din silistea satului.
Trebuie sã retinem acest document ca fiind primul ce atestã
existenta pãcurii, a titeiului, pe teritoriul
localitãtii. Deci alãturi de livezi de pruni, din
care se prepara vestita tuicã, de cele de meri, se consemneazã
existenta pãcurii în subsolul localitãtii,
aceastã fabuloasã bogãtie, care peste douã
secole va face cunoscutã Câmpina în toatã
Europa si va aduce progres si civilizatie localitãtii.
Deci pãcura va apare de acum înainte alãturi de
sarea de la Telega, ca cea de-a doua bogãtie mineralã
a zonei ce începe a avea cãutare la export, servind în
acele vremuri deocamdatã numai la unsul osiilor si bucelelor
de la cãrutã, ori la iluminat, cu ajutorul tortelor.
Probabil cã acest produs, pãcura, era extras de mosnenii
fântânari, de mult mai multã vreme. Începând
cu acest an, 1697, în toate actele de vânzare, pe lângã
livezi, terenuri agricole, pãduri, pãcura va fi mereu
mentionatã.
Revenind la acelasi document din 1697, întâlnim mentionate
si apele din zonã, fie cã este vorba de apa unui
lac cu peste, sau – dupã cum vom afla mai târziu
– despre morile de apã ce au existat pânã în
a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, care au functionat
pe Doftana sau pe râul Prahova.
Trecem în secolul urmãtor, al XVIII-lea, respectiv în
anul 1702, când Radu si Vasile, fiii lui Vasile Logofãt,
din Câmpina, fac o vânzare de teren, lui Nicodim, egumenul
de la mãnãstirea Sinaia, mãnãstire ce fusese
construitã în 1695 de cãtre spãtarul Mihai
Cantacuzino.
În acest act de vânzare, din nou se pomeneste de livezi,
pãdure si pãcurã din silistea satului.
Peste numai 2 ani, adicã la 1704, dintr-un alt act, suntem informati
despre o vânzare de teren „afarã de rumânii
care s-au rãscumpãrat”. Deci pe aceastã mosie
a Câmpinei, în afarã de tãranii liberi
(mosnenii, cum erau denumiti în Tara Româneascã)
mai existau serbii (rumânii), tãrani legati
de pãmânt, care nu reusiserã sã se rãscumpere.
Aici trebuie fãcutã o precizare referitoare la aceste
frecvente vânzãri de terenuri. Denumirea de Câmpina,
în perioada respectivã, a secolului al XVIII-lea, ca si
mai târziu de altfel, nu se referea numai la localitatea propriu-zisã,
ci se extindea asupra întregului platou delimitat de cele trei
râuri cunoscute, ci chiar mai departe, pânã la Sotrile,
inclusiv Voila. Numai asa se explicã frecventele vânzãri
de pãduri, livezi si ape, ce apar în mai toate documentele
timpului. Asadar, la acest început de secol al XVIII-lea,
avem aici pe mosia Câmpinei toate categoriile sociale ale
epocii medievale: boieri, mosneni, târgoveti, rumâni
si clãcasi.
Iatã cum, pas cu pas, am ajuns la acest secol al XVIII-lea, în
epoca de înflorire din timpul domniei marelui voievod Constantin
Brâncoveanu (1688 – 1714). Din aceastã perioadã,
existenta a trei documente ne oferã valoroase informatii
referitoare la trecutul Câmpinei.
Primul document este o scrisoare comercialã, trimisã de
cãtre Domnitorul Brâncoveanu la 26 februarie 1707, cãtre
negustorii postãvari din Brasov. „Pentru rândul
postavului care este gata si zici dumneata ca sã trimitem
caii ca sã-l ridice si banii ce au mai rãmas ca sã
se dea postãvarilor, de aceasta iatã am poruncit ispravnicilor
de la Câmpina, ca sã trimitã…”.*
Reiese clar din acest document, ce întãreste pe cel
din vremea lui Duca Vodã din 1674, cã „drumul Câmpinei
iaste numai potecã si scalã de negutãtori”.
Probabil, ca sã revenim la scrisoarea lui Constantin Brâncoveanu,
de la Cîmpina pânã la Comarnic, cca 20 km se putea
merge, de bine de rãu, cu cãruta, iar de aici pânã
la Brasov, având în vedere configuratia terenului,
numai cu caii, pe poteci de munte, ori pe plaiurile muntilor,
tinând cont cã trebuia traversatã zona Posadei
si a Orãtiilor, strâmte si periculoase,
care nu permiteau deschiderea unui drum de care. Acesta se va amenaja
mult mai târziu, dupã aproximativ un secol si jumãtate.
Revenind la scrisoarea mentionatã, aflãm cã:
„am trimis si omul nostru care sã-l ridice (postavul),
sã-l aducã si i-am poruncit sã-l suie pe cai
si sã-l aducã la Câmpina, cã ne iaste
nevoie ca pânã la zece zile sã fie postavul aici”.
Am citat aceastã scrisoare, pentru a evidentia odatã
în plus, cã era preferatã trecerea pe Valea Prahovei,
fatã de alte cãi de legãturã (cu toate
neajunsurile transporturilor pe cai) cã Valea Buzãului,
ori prin Pasul Rucãr-Bran.
Al doilea document ne înfãtiseazã un
moment inedit din care ne putem da seama cã si contrabanda
îsi are istoria ei. Astfel, la 16 septembrie 1707, spãtarul
Mihai Cantacuzino, rãspunde brasovenilor cã a luat
cunostintã cum cã: „vamesii de la
Câmpina, carele cu vama si cu alte obiceiuri ce la fac, ce
n-au fost niciodatã…”
Tot în acelasi an, 1707, septembrie 21, Asan vel Cãminar
asigurã pe brasoveni cã: „numai acum Mãria
Sa Vodã Brâncoveanu, va sã puie un boier la Câmpina,
pentru jafurile acestora, ce la fac unii si altii, ca acesta
sã le ia seamã pentru toate acestea… ; mi se pare
cã si Schiai dumneavoastrã se va fi purtând
cam rãu, cã nu vor sã umble pe drumul cel mare
al vãmii, pre unde au umblat si mai înainte, ce fistecare
pe unde au mers pe alte poteci si au fãcut drumuri de umblã
si vamesii neputând îngãdui, ci apoi bagã
vina vamesilor de zice cã le fac obiceiuri…”.*
Iatã aici o dovadã clarã, a unuia din argumentele
de la începutul acestui capitol, de ce a fost aleasã Câmpina
ca punct de vamã. Pentru cã aici erau iesirile potecilor
ce veneau din munti si care puteau fi usor controlate.
O altã concluzie, a acestei scrisori, este confirmarea faptului
cã si contrabanda îsi are istoria ei, negustorii
Brasovului încercând sã evite vama Câmpina,
pentru a se sustrage de la plata taxelor vamale.
Desi aceste conflicte vamale au existat, ele nu puteau împiedica
prea mult traficul comercial, din ce în ce mai intens, de pe Valea
Prahovei.
O dovadã a veniturilor vãmii de la Câmpina, din
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, apare chiar din documentele
personale ale domnitorului. În „catastihul de toate veniturile
domniei” se mentioneazã „manu propriu” la
data de 24 martie 1714: „Vama Câmpina i Vãleni = 1000
taleri.** Aceasta este prima dovadã pe care o avem, referitoare
la veniturile domniei, provenite de la vama Câmpina.
Pentru a întãri cele afirmate mai sus nu trebuie uitat
faptul cã, tot pe aici, pe la Câmpina, se fãcea
si trecerea turmelor de oi – transhumanta ciobanilor
bârsani si mocani, ce-si duceau vara oile la pãsunat,
pe platoul muntilor Bucegi si chiar mai departe, cãlãuzindu-si
turmele pânã-n luncile Dunãrii. Iatã deci
o nouã sursã de venituri pentru vama Câmpinei. De
data aceasta, de pe urma lânei, brânzei si cascavalului,
produse obtinute de pe urma oilor. Aceste obiceiuri, ale transhumantei
ciobanilor cu turmele de oi, s-au perpetuat pânã în
secolul al XIX-lea, cu venituri importante pentru vama târgului
Câmpina, respectiv a visteriei Tãrii Românesti.
De exemplu, pe anul 1832, visteria încaseazã suma de 2280
lei, ceea ce era o sumã foarte mare la timpul respectiv. Ceva
mai târziu, în 1835, se încaseazã de la pãstorii
ce treceau pe aici 10210 lei.***
Întorcându-ne pe firul istoriei Câmpinei, în
anul 1709, un oarecare Radu, fiul lui Vasile Postelnicu, face vânzãtoare
pãrintelui Nicodim egumenul mânãstirii Sinaia „mosie
în Câmpina, jumãtate de mosie deplin, formatã
din: pãcurã, târg, livezi si pãdure”.
Din document mai reiese cã vânzarea s-a fãcut si
„cu stirea tuturor mosnenilor”: „Radu, cel
ce vinde, se iscãleste Radu Câmpineanu”. Sunt
mentionati, din nou „mosnenii”, acei primi
locuitori care întemeiaserã asezarea, cu secole în
urmã, tãind pãdurile ce acopereau terasa Câmpinei,
destelenind cei dintâi un loc mai mare, vor fi deschis o
„cãpinã” în locul din pãduri, fãcându-l
lemn de asezare si de sãlãsluire, amintitoare
si a existentei pãdurilor si a procedeului pentru
creerea unei „Câmpine” pentru ridicarea unui sat. Aceasta
este o altã variantã emisã de istoricul Stoica
Teodorescu asupra originii cuvântului Câmpina.*
Sã mai facem câtiva pasi pe firul istoriei si
sã ajungem la anul 1729, de când avem un document de o
deosebitã importantã, deoarece ne oferã foarte
multe informatii asupra trecutului localitãtii.
Este vorba despre o carte de hotãrnicie, emisã în
timpul domniei lui Nicolae Alexandru Mavrocordat, domn fanariot (1719
– 1730) impus de Poarta Otomanã dupã mazilirea lui
Brâncoveanu. Aceastã carte de hotãrnicie a fost
întocmitã în urma cererii fãcutã domniei
de cãtre jupâneasa Calita Cantacuzino-Câmpineanu
si dumneaei jupâneasa Ilinca, nora celei dintâi, pentru
a delimita mosia Câmpinei care au cumpãrat-o dumnealor
de la mosnenii de acolo. Domnitorul hotãrãste
ca un numãr de 12 boieri sã întocmeascã aceastã
carte de hotãrnicie asupra mosiei Câmpina, care avea
o suprafatã de 1131 stânjeni masã. Înalta
comisie, formatã din cei 12 boieri hotãrâti,
se deplaseazã pe teren si trag hotarele mosiei: (1)
Din hotarul Curiacului, pânã în apa Doftanei (la
capul mosiei dinspre Bãnesti) iesind stânjeni
691. (2) Din acelasi hotar, pânã în apa Doftanei
„am tras la mijlocul mosiei pânã la silistea
târgului” stânjeni 555. (3) Din acelasi hotar,
pânã în apa Doftanei „am mai tras la capul mosiei,
unde se cheamã Sotrile” stânjeni 1700. În total
2946 stânjeni.
Fiind vorba de o orânduialã precisã a proprietãtilor,
„înalta comisie” a chemat în fata ei pe
toti proprietarii de pãmânturi, fiecare cu zapisele
lor, si au dat citire acestor acte, încercând sã
clarifice toate litigiile.
Valoarea acestui document este mare, deoarece ne oferã informatii
precise asupra mosiei Câmpina si a locuitorilor ei.
Din el aflãm cã: „trãgându-se a doua
oarã dinspre Bãnesti, au pusu piatrã (semn)
în apa Doftanei hotarul „si trãgându-se
prin silistea târgului pânã în Doftana
dinspre Telega, au pusu piatrã din susul de fântânile
cu pãcurile”. Mai aflãm cã întreaga
mosie a Câmpinei, (toatã terasa) ocupa satul Curiac,
(Câmpinita de azi) pânã la Bãnesti,
apa Doftanei pânã la Sotrile.
De ce oare a dispãrut denumirea de satul Curiac si azi nu
mai avem decât lacul cu acelasi nume? Explicatia trebuie
cãutatã chiar în relatarea actului de hotãrnicie,
mentionat mai înainte, care ne spune cã mosia
jupânesei Calita Câmpineanu si-a alipit si
mosia Curiacului, devenind un singur trup si cu un singur
proprietar.
Mai existã o altã ipotezã (dupã Stoica Teodorescu)
care presupune cã o parte din locuitorii târgului Câmpinei
se vor fi mutat spre nord, în sus de-a lungul drumului de care,
si cu timpul se va fi format o nouã asezare, o Câmpinã
mai micã (Câmpinita), nume pe care-l poartã
si azi, cartierul nordic ce se întinde în partea superioarã
a terasei.
Din acelasi act de hotãrnicie, aflãm de existenta
unei familii boieresti, respectiv cea a Calitei Câmpineanu,
ce va juca un rol preponderent, mai târziu – prin Ion Câmpineanu
– în timpul revolutiei de la 1848. Aceastã Calitã
se trãgea dintr-o veche familie bizantinã, a Cantacuzinilor,
ce au avut mosii si castele la Mãgureni, Filipesti
si Cãlinesti, aici în judetul Prahova.
Mai întoarcem o filã din vechea cronicã a Câmpinei
si în anul 1734, Dintr-un act de vânzare, aflãm
cã aici la Câmpina functionau ca autoritãti
vamesul Miclea si vãtaful de plai Mielea.
În perioada anilor 1736-1739 s-a purtat pe teritoriul Tãrii
Românesti rãzboiul ruso-austro-turc ce se încheie
prin pacea de la Belgrad.
În cursul anului 1739 când pe scaunul domnesc era domnitorul
fanariot Constantin Mavrocordat (1735-1741) aflãm dintr-o lucrare
cu caracter istoric cã multe localitãti din Tara
Româneascã au avut de suferit de pe vremea acestui rãzboi
printre care si târgul Câmpinei. Dar iatã despre
ce este vorba:
„Domnitorul si Curtea Domneascã aflã cã,
târgul Câmpulung a fost devastat jefuit de cete de cuirasieri
nemti, iar alte cete de cuirasieri comandati de cãtre
cãpitanul Manos atacarã Câmpina devastând-o
si incendiind-o. Vodã pregãteste o armatã
de 300de oameni care sã porneascã spre Câmpina,
dar în ziua de 16 iulie se aflã cã alte cete, de
data aceasta de turci atacarã Târgovistea. Vodã
Mavrocordat, pentru a stimula populatia sã se înroleze
în armatã, oferã 50 de florini de fiecare cap de
neamt, iar aceluia care îi va aduce capul lui Manos, devastatorul
Câmpinei, 300 de florini”. Nu cunoastem cum s-au rezolvat
aceste conflicte.
În luna septembrie 1739 se încheie pacea de la Belgrad care
puse capãt rãzboiului.*
Ceva mai târziu, în anul 1745, aflãm despre o judecatã
dintre Petcu Brasoveanu si jupânesele Ilinca si
Chiajna Câmpinencele. Din aceastã sfadã dintre proprietari,
gãsim stirea despre: „dejuma de bucate si partea
lor de 700 vedre de pãcurã ce iese în fistecare
an”.
Demn de relevat este faptul cã se vorbeste despre „fântânile
de pãcuri ce iesea”. Dovada istoricã a fântânilor
de pãcurã ce izvorau este confirmatã si geologic.
Într-adevãr, au existat aici pe platoul câmpinean,
ca de altfel si în alte zone petrolifere din tarã,
astfel de izvoare. Mai târziu, vom întâlni termenul
de put, ceea ce presupune sãparea unor gropi adânci,
ce puteau ajunge la zeci si sute de metri. Din acelasi act
de judecatã aflãm despre pretul unei vedre de pãcurã,
care era de o jumãtate de taler austriac.
Tot în acest act, din 1745, gãsim informatia despre
„biserica cea veche” si despre „câti
oameni or mai sedea, avem sã-i împãrtim
frãteste”. Aici desigur cã este vorba
despre rumânii ce lucrau pe aceastã mosie si
care nu reusiserã încã sã se rãscumpere.
S-a amintit aici de biserica cea veche, care nu mai existã; stim
cã cele trei biserici existente în oras au pisanii
dupã anul 1800.
Revenind la numele unuia din împricinati: Petcu Brasoveanu,
presupunem cã era un locuitor al cetãtii Brasovului,
ce se stabilise în Tara Româneascã, ori poate
un localnic ce se ocupa cu comertul valorificând mãrfuri
de Brasov, ce au dus cu timpul la schimbarea numelui sãu.
Acest lucru este istoric dovedit pentru multi români din
Transilvania ce au emigrat dincoace de Carpati si s-au stabilit
în diferite localitãti, printre care si la Câmpina.
Mergând mai departe, în anul 1747, avem, din nou, un act
de vânzare de terenuri si meritã a sti cine au
fost cumpãrãtorii:
1. Mânãstirea Mãrgineni, care cumpãrã
40 stânjeni.
2. Mânãstirea Mislea, care cumpãrã 13 stânjeni.
3. Mânãstirea Sãrindarul, care cumpãrã
50 stânjeni.
4. Mânãstirea Lespezi, care cumpãrã 20 stânjeni.
5. Mânãstirea Sinaia, care cumpãrã 15 stânjeni.
6. Pârvu Cantacuzino – fost mare stolnic – 41 stânjeni.
7. Sima Zarafu, care cumpãrã 65 stânjeni.
8. Popa Stan din Câmpina, care cumpãrã 30 stânjeni.
9. Alexandru Negutãtorul – care cumpãrã
30 stânjeni.
10. Ion, ginerele lui popa Stan, care cumpãrã 15 stânjeni.
Din aceastã enumerare se poate constata cã 5 mânãstiri
au cumpãrat terenuri, fiind convinse cã fac o bunã
investitie si cã târgul Câmpinei este
în dezvoltare. Evolutia ulterioarã a localitãtii
a confirmat acest lucru. Valoarea acestui document este deosebitã,
deoarece din el aflãm de numele unor târgoveti, cum
ar fi Sima Zaraful si Alexandru Negutãtorul, ori a
unor boieri ca Pârvu Cantacuzino.
În anul 1775, avem din nou vesti despre târgul Câmpinei:
o vânzare de terenuri si bunuri de cãtre Maria Lupoianca
cãtre unchiul ei Pantazi Câmpineanu. „Jumãtate
din târgul Câmpinei, cu cârciuma de la podul Tiligii
jumãtate”.*
O altã informatie ne oferã generalul austriac von
Bauer, în anul 1778, în cartea se intitulatã „Memoire
sur la Valachie”, în care spune despre Câmpina cã
„este un târg închegat ce are si bisericã
de zid”.
Începând cu anul 1790 se pomeneste, în unele
hrisoave de plaiul Câmpinei ca unitate administrativã,
care era dupã cum se stie, condus de cãtre un vãtaf.
Tot aici se afla si sediul subcârmuirii, care avea în
subordine o unitate de dorobanti cu misiunea de pazã a
ordinii publice, a vãmii si a traficului comercial de pe
Valea Prahovei. Ultimul sediu al acestei unitãti de dorobanti,
prin anii 1880-1890, a fost (dupã informatii orale) casa
cu pridvor ce exista imediat în spatele postei.
Tragem concluzia cã, la acest sfârsit de secol al
XVIII-lea, localitatea Câmpina devenise un adevãrat târg,
ce se dezvolta neîncetat. Vama era în plinã activitate,
existau prãvãlii cu tot felul de mãrfuri, cârciumi
si câteva case boieresti, iar pãcura, cu toate
cã nu avea valoarea de mai târziu, era cãutatã
chiar la export.
Populatia era formatã din mosneni, ce se ocupau cu
agricultura si cãrãusia, clãcasi
si câteva familii boieresti, ca Lupoienii, Câmpinenii
si Cantacuzinii. De asemenea, se dezvolta pãtura târgovetilor
ai cãror reprezentanti erau Sima Zaraful, Alexandru Negutãtorul
etc.
Si pentru a se încheia cu descrierea Câmpinei în
secolul al XVIII-lea, vom mai aminti de o serie de evenimente. Astfel,
în anul 1788 domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni, care-si
avea oastea în tabãrã la Câmpina, obligã
o armatã austriacã ce încerca sã pãtrundã
în tarã sã se retragã dincolo de Predeal
si angajeazã o luptã cu aceasta pe Valea Timisului
în 11 iulie luând prizonieri, steaguri si pradã.*
În aceeasi perioadã, divanul domnesc este informat
de cãtre medelnicerul Grigore, cum cã: „au sãvârsit
podiscele si lesile de pe drumul Câmpinei”.
Din alte documente ale epocii, stim cã pe drumul Câmpinei
spre Transilvania existau, în aceastã vreme a sfârsitului
de secol al XVIII-lea, mai multe hanuri, pentru îndestularea cãlãtorilor.
Din acelasi document, suntem informati cã, în
afarã de aceste hanuri unii localnici câmpineni ofereau
cãlãtorilor tuicã de prune si bucate,
fãcând astfel o concurentã neloialã
hanurilor. Asa reclamã la 1799 domniei, boierul Scarlat
Câmpineanu, mare logofãt.
Din perioada amintitã, mai cunoastem faptul cã, la
1782, un cunoscut negustor român stabilit în Scheii Brasovului,
cartier locuit de români, pe nume Mihai Tumbru, se întovãrãseste
cu negustorul câmpinean Radu Bernea si fac comert cu
arnici si alte mãrfuri pe care le vindeau la Ploiesti,
cu frumos câstig pentru cei doi.**
Pentru a argumenta, odatã în plus, importanta vamei
de la Câmpina, vom arãta cã, în 1792, vama
era arendatã cu suma de 9.200 taleri austrieci, fatã
de vama Vãleni de exemplu, ce era arendatã cu numai 2.000
taleri.
Prin jalba sa cãtre domnie, din 1799, acelasi Scarlat Câmpineanu
mai înainte amintit, roagã pe domnitorul Moruzi sã
dea aprobarea necesarã tinerii unui obor de vite (lunea)
la Câmpina. Spre bucuria localnicilor, domnitorul îsi
dã asentimentul, iar aceastã zi de târg face sã
înfloreascã viata comercialã a localitãtii,
deoarece odatã cu ziua de târg crestea si numãrul
clientilor la prãvãlii si cârciumi si
deci cresteau si veniturile celor interesati.
Începând cu secolul al XIX-lea avem noi si valoroase
informatii despre situatia vãmii de la Câmpina,
cât si despre localitate în sine.
Vama Câmpinei devine odatã cu scurgerea anilor, din ce
în ce mai rentabilã.
Dupã obiceiul timpului, vãmile erau arendate de cãtre
domnie la diferiti particulari (de obicei boieri) cu profit pentru
domnie, dar si pentru arendasi. Dacã în 1792
vama Câmpinei (dupã cum se afirma) era arendatã
pentru duma de 9.200 taleri, aceeasi arendã creste,
în anul 1811, la 27.000 taleri austrieci.* Deci o majorare de
aproximativ trei ori. Cui se datoreazã aceastã crestere?
Ea nu putea rezulta numai din taxarea traficului de mãrfuri ce
circulau în ambele sensuri între Tara Româneascã
si Transilvania. Explicatia constã în faptul
cã atât sarea, cât si pãcura, fiind în
acele timpuri monopol domnesc, cei ce arendau vama de la Câmpina,
se ocupau si cu extragerea pãcurii din puturile existente
aici. De altfel, se si spunea la licitatia pentru arendarea
vãmilor: „Câmpina cu pãcurile”.
În perioada rãzboiului ruso-turc dintre anii 1806-1812
(rãzboi purtat pe teritoriul Principatelor României), stim
cã soldatii rusi ce îsi aveau tabãra
la Bãicoi, veneau la puturile de la Câmpina pentru
a se aproviziona cu acest pretios lichid.
Din aceastã perioadã dateazã si catagrafia
tuturor localitãtilor Tãrii Românesti,
din care despre Câmpina aflãm cã era împãrtitã
în douã:
1.Câmpina Vistierului – cu o bisericã de zid cu doi
preoti si un târcovnic si case de români
81, de tigani 11, total 92.Total suflete de români 266,
de tigani 47, în total 313.
2.Câmpina Stolnicului – cu o bisericã de zid cu doi
preoti si un târcovnic si case de români
37, de tigani 4, total 41. Total suflete: de români 158,
de tigani 14, în total 172.
Deci în 1810 în târgul Câmpinei aveam: 133 de
case (din care 118 de români si 15 case de tigani)
locuite de 424 de suflete de români si 61 de tigani.
Prin urmare un total de 485 locuitori. În aceastã statisticã
nu erau inclusi locuitorii cãtunului Slobozia.
Asadar, acum aproximativ 175 de ani Câmpina avea doar 485
de locuitori. Putini, nu? Cam cât ar locui în douã
blocuri cu 10 etaje în zilele noastre. Nu trebuie uitat faptul
cã în acele vremuri populatia era foarte putinã
nu numai în toatã tara, ci si în întreaga
Europã.
Si, pentru cã suntem la descrierea populatiei târgului
Câmpina, la acest început de secol al XIX-lea, iatã
si o listã cu românii din Transilvania emigrati
în Tara Româneascã si stabiliti
în anul 1818 în Câmpina:**
1. Nitã Gore 5. Nitã Manulea
2. Martin Goran 6. Petcu Mircoi
3. Ionas Gos 7. Simion Calotã
4. Mihai Husar 8 Mihai Budoiu
Avem încã o dovadã concretã a relatiilor
dintre Transilvania si Tara Româneascã, a unitãtii
de limbã si neam de ambele pãrti ale Carpatilor.
Dovadã certã cã muntii Carpati nu au
constituit niciodatã o barierã între cele trei provincii
românesti.
Lista celor stabiliti în Tara Româneascã
este foarte lungã, dar au fost amintiti numai cei stabiliti
la Câmpina, prilej ca unii dintre locuitorii Câmpinei sã
cunoascã originea familiilor lor.
Ceva mai înainte, când au fost prezentate datele catagrafiei
din 1810, s-a mentionat cã la Câmpina nu apare în
acest recensãmânt cãtunul Slobozia. Aici era construitã
o bisericã (care existã si azi) numitã Schitul
Slobozia, ridicatã prin dania preotului Preda Pãtrascu,
în anul 1714, ca metoc al mânãstirii Sinaia.
Împrejurul acestui schit al Sloboziei trãiau în câteva
chilii, un grup de cãlugãri. Ei posedau câteva hectare
de teren agricol, livezi de pruni si meri, vie si o plantatie
de nuci. La schit se preparau: vin, tuicã, brânzã,
se cresteau vite si se pregãteau si alte produse
necesare aprovizionãrii mânãstirii Sinaia.s*
Pentru a confirma cele arãtate mai sus, amintim cele scrise în
1829 de egumenul Ioasaf de la mânãstirea Sinaia: „cele
trebuincioase pentru hrana noastrã, de la Slobozia lângã
Câmpina, unde este metocul mânãstirii, pe cai le
aducem sus la mânãstirea Sinaia”.**
La confluenta Doftanei cu Prahova, schitul mai avea si o
moarã. Pe drumul principal pe care se desfãsura traficul
de pe Valea Prahovei, actuala axã principalã a orasului
Câmpina, acesti cãlugãri tineau un han,
pentru îndestularea cãlãtorilor. Sub casa parohialã
se mai gãsesc si azi beciurile încãpãtoare
pentru pãstrarea vinului si a tuicii, beciuri cu o
capacitate de cca 15 vagoane.
Ca si în alte locuri din Tara Româneascã,
în jurul schitului îsi aveau locuintele câteva
zeci de familii care se ocupau cu muncile agricole.
Încetul cu încetul ele au format cãtunul Slobozia.
Deoarece s-a discutat de hanul de la Slobozia, este cazul sã
reamintim acum cã cel de-al doilea han al târgului exista
ceva mai sus, tot de-a lungul drumului de care. Acesta era situat lângã
„Biserica de la han”, în zona punctului „Odor”.
Acest han care fusese întemeiat de cãtre proprietarul sãu,
mânãstirea Glavacioc (vezi actul de danie al domnitorului
Alexandru Vodã din 9 ianuarie 1593, prin care dãruieste
jumãtate din veniturile vãmii Prahovei acestei mânãstiri),
este arendat pentru suma de 1.500 de taleri austrieci, în anul
1821, negustorului câmpinean Dumitru Maxim, împreunã
cu mosiile Telega si Tesila.
La acest han îsi va petrece ultimele zile si va închide
ochii în anul 1841 inginerul hotarnic Theodor Diamant, cel care
întemeiase în 1835 cunoscutul „falanster de la Scãieni”,
formã de aplicare a socialismului utopic. El va muri în
sãrãcie si va fi înmormântat pe cheltuiala
a trei negustori câmpineni.* Unde? Posibil, dupã informatii
orale, în cimitirul bisericii de la lac.
Probabil cã la acest han vor gãsi adãpost si
hranã si cãlãtorii strãini ce au vizitat
în treacãt localitatea, mentionând-o în
memoriile lor, asa cum au fost: francezul Vaillant în 1830,
engelzul Felix Colson în 1839 sau juristul Stanislas Bellanger
venit în tarã în iarna anului 1836 pentru rezolvarea
unor probleme juridice. Iatã ce spune acesta din urmã,
despre Câmpina si hanul la care a locuit.
Dupã ce descrie peripetiile grelei traversãri a
Vãii Prahovei în miez de iarnã, dupã ce reuseste
sã respingã împreunã cu cãlãuza
sa Gheorghe si ceilalti oameni ai convoiului un atac al unei
haite de lupi în fine ajunge la Câmpina:
«În acea searã am dormit la Câmpina, orasul
„viselor noastre”; Câmpina vestitoarea capitalei. Am
salutat-o ca pe o oazã în desert. Ce zarvã
era în curtea largã a caravanseraiului în care am
intrat”.**
Cel de-al treilea han al localitãtii era situat, dupã
cum apare pe harta mosiei Câmpina din 1860 (vezi harta anexã),
pe drumul Telegii si purta numele de „Hanul Zalhana”.
Probabil cã acesta deservea pe cãrãusii ce
transportau sarea de la ocna Telega, ca si traficul de pe Valea
Doftanei.
Este posibil sã fie vorba de aceeasi cârciumã
mentionatã în actul de vânzare din 1775, încheiat
între Maria Lupoianca si unchiul ei Pantazi Câmpineanu.
Lângã hanul situat în punctul „la Odor”
se pare (dupã unele informatii orale) cã ar fi existat
si clãdirea statiei de vamã a Câmpinei.
Cea mai veche bisericã a orasului pare a fi „biserica
de la han” (cu brazi, cum i se mai spune) situatã pe strada
Golesti. Ea a fost construitã la începutul secolului
al XIX-lea, probabil în 1818, poate chiar mai înainte. Nu
trebuie scãpat din vedere cã în catagrafia ruseascã
de la 1810, sunt mentionate douã biserici de zid. Pe lespedea
de pe mormântul situat în dreptul altarului, lespede ce
acoperã mormântul biv vel stolnicului Constantin Lupoianu
(care împreunã cu familiile Bãicoianu, Câmpineanu
si Bujoreanu, formau cele 4 familii boieresti mai importante
ce au trãit la Câmpina), este consemnatã data de
27 februarie 1808.
În chiliile din jurul bisericii a functionat una din primele
scoli din Câmpina, înfiintatã în
anul 1827. Aici învãtau în anul acela un numãr
de 60 de copii, cãrora li se preda în limba greacã
si românã.
Este de asemenea vrednic de amintit faptul cã în testamentul
fiicei lui Constantin Lupoianu, cãsãtoritã cu boierul
Grigore Bujoreanu, se aratã cã donase partea ei de avere
pentru întretinerea acestei scoli.
Cercetãrile recente întreprinse aici au dus la descoperirea
în interiorul locasului de cult a unei pietre tombale ce
acoperã mormântul marelui logofãt Grigore Grãdisteanu,
decedat în anul 1692. Deci fapt cert, aceastã bisericã
sau alt locas de cult exista pe acelasi loc încã
din secolul al XVII-lea ori chiar mai înainte.
De altfel, sãpãturile si cercetãrile întreprinse
în zona adiacentã (la punctul Odor) au scos la ivealã
beciurile si zidurile medievale ale hanului ca si a punctului
de vamã. Fragmentele de ceramicã descoperite atestã
de asemenea existenta unei intense activitãti.
Asemenea vestigii demonstreazã cu prisosintã caracterul
urban al asezãrii de la Câmpina de care se leagã
prezenta în localitate a unor mari dregãtori ai Tãrii
Românesti din acea vreme.*
Cea de-a doua bisericã din oras este situatã pe strada
Mihai Eminescu, ea fiind ctitoria cãminarului Grigore Bujoreanu
la 1828.
În fine, cea de-a treia este biserica de la lac, denumitã
„Biserica bãtrânã”, ctitoritã în
1827, pe cheltuiala unui alt boier câmpinean, anume logofãtul
Constantin Câmpineanu. Aceastã bisericã este în
posesia unor obiecte de cult foarte vechi, cum ar fi o icoanã
a Maicii Domnului, pictatã pe pânzã ce are o vechime
de 300 de ani si un clopot de aramã în greutate de
50 kg din anul 1790. Este posibil ca si aceastã „bisericã
bãtrânã”, cum mai este denumitã, sã
fie construitã pe temelia uneia din cele douã vechi biserici
mentionate a fi existat în secolul al XVIII-lea. La acea
epocã mosia Câmpinei era în stãpânirea
a douã familii de boieri – Lupoieni si Câmpineni.
Dupã cum vom vedea, aceastã mosie va fi tot mai des
trecutã din mânã în mânã aproape
de sfârsitul secolului al XIX-lea.
Dupã aceastã parantezã sã revenim la localitatea
ce progresa mereu datoritã pozitiei sale geografice si
a vãmii sale, cu intensul ei trafic comercial.
Dintr-un alt document datând din anul 1802, aflãm de existenta
unui litigiu ce ajunge în fata Divanului Domnesc, între
dumnealui Iordache Polcovnicul si setrarul Constantin Lupoianu,
cu privire la arendarea, în târgul Câmpinei a unei
bãcãnii. Ceea ce ne dã o dovadã sigurã
a existentei comertului câmpinean în acea epocã.
În aceastã perioadã a începutului secolului
al XIX-lea, vama Câmpinei progreseazã, în sensul
cresterii veniturilor sale datoritã taxelor traficului comercial,
a exportului de sare si mai ales a exploatãrii puturilor
de pãcurã. Este din ce în ce mai bine cotatã
la arendã si tot mai mult solicitatã. Din tabelul
alãturat se poate constata usor cum de-a lungul anilor creste
importanta si valoarea vãmii de la Câmpina.
Vãmile, dupã cum s-a mai spus, erau arendate anual de
obicei celor care îsi puteau permite a plãti preturile
arendelor. Bineînteles cã, acesti boieri mai
înainte de a arenda un punct de vamã erau bine informati
asupra traficului de mãrfuri si cãlãtori de
la vama pe care erau interesati a o arenda, cunosteau ce
fel de mãrfuri trec si valoarea acestora. Toate acestea,
pentru a-si face bine socotelile, ce venituri vor reusi sã
scoatã din exploatarea vãmii respective.
Pentru a exemplifica importanta si valoarea arendei de la
vama Câmpina, în tabelul 1 redãm, spre comparatie,
toate punctele vamale din Tara Româneascã.
Tabelul 1
|
Anul
|
Vama
|
Arenda în taleri
|
Arendasul
|
| 1792 |
Câmpina |
9.200 |
? |
| 1792 |
Vãleni |
7.000 |
? |
| 1807 |
Câmpina cu pãcurile |
62.500 |
Vornicu Moscu |
| 1807 |
Buzãu |
4.000 |
? |
| 1807 |
Focsani |
5.000 |
? |
| 1807 |
Ploiesti+Filipesti+Târgsor |
19.600 |
? |
| 1809 |
Vãleni+Câmpina cu pãcurile |
65.000 |
? |
| 1810 |
Vãleni (cu pãcurile din judetul
Buzãu) |
37.000 |
? |
| 1810 |
Câmpina cu pãcurile |
20.300 |
? |
| 1811 |
Vãleni cu pãcurile din judetul
Buzãu |
37.650 |
? |
| 1811 |
Câmpina cu pãcurile |
26.300 |
Anton Hiotu biv cãpitan lefegii |
| 1811 |
Târgoviste |
15.100 |
|
(St. Teodorescu, op. cit., p. 68)
Câtiva ani mai târziu, la 1822, tot datoritã bogãtiei
pãcurii, ca si a traficului, mereu mai solicitatã vamã
a Câmpinii va ajunge pe primul lor între vãmile Tãrii
Românesti.
Astfel:
Tabelul 2
| Anul |
Vama |
Valoarea arendei (taleri) |
| 1822 |
Ploiesti+Filipesti+Târgsor +Gãgeni+Urlati+Bucov |
74.600 |
| 1822 |
Câmpina cu pãcurile |
50.500 |
| 1822 |
Târgoviste |
18.100 |
St. Teodorescu, op. cit., p. 70)
Considerãm cã cititorul este acum edificat cã
importanta si valoarea pãcurii crestea mereu
si cã datoritã acestei bogãtii cât
si a traficului, vama Câmpinei, ajunge cu vremea pe primul
loc în rândul vãmilor Principatului. Se aflase deja
cã pãcura mai este bunã si la altceva în
afara ungerii rotilor de cãrutã. De altfel,
este cunoscut cã în Galitia se ajunsese deja la obtinerea
pin distilare a petrolului lampant pentru iluminat.
În anul 1832, vama Câmpinei încaseazã, din
taxele aplicate mãrfurilor, importanta sumã de 2.050.000
lei. Comparativ cu alte puncte vamale, acest lucru se poate constata
din tabelul urmãtor.
Tabelul 3
| Anul |
Vama |
Valoarea mãrfurilor de import (lei) |
| 1832 |
Câmpina |
2.050.000 |
| 1832 |
Vãleni |
850.000 |
| 1832 |
Dragoslavele |
840.000 |
| 1832 |
Vârciorova |
130.000 |
(St. Teodorescu, op. cit., p. 86)
Am redat tabelul de mai sus, cu scopul de a exemplifica traficul comercial
de pe Valea Prahovei si cã nu numai taxele pe sare si
pãcurã ridicaserã valoarea arendei la aceastã
vamã. Dar ce s-a importat în acel an 1832, prin vama Câmpina,
pentru Tara Româneascã?
Din tabelul urmãtor, aflãm ce se importa din tãrile
Apusului Europei si mai ales din Imperiul Austriac.
Tabelul 4
| Anul |
Denumirea mãrfurilor |
Valoarea mãrfurilor din import (lei) |
| 1832 |
Lipscãnie |
90.000 |
| 1832 |
Fierãrie |
150.000 |
| 1832 |
Brasovenie |
1.000.000 |
(St. Teodorescu, op. cit., p. 88)
Pentru anul urmãtor 1833, valoarea totalã a mãrfurilor
importate, prin vama Câmpina, totalizeazã 10.285.586 lei.
Comparativ cu alte douã puncte de vamã, respectiv Vãlenii
de Munte cu 113.428 lei si Dragoslavele cu 2.761.778 lei, vama
Câmpinei se situeazã, de departe, pe primul loc.
De altfel, în acel an 1833, vama Câmpinei, prin traficul
mãrfurilor si valoare, întrece cu mult celelalte puncte
de vamã ale Principatului, inclusiv pe cele de la Dunãre:
Giurgiu si Brãila care fãceau legãtura cu
Imperiul Otoman. Din nou pentru exemplificare, vom reda o listã
cu vãmile si valoarea totalã a taxelor vamale încasate.
Tabelul 5
| Vama |
Valoarea taxelor vamale (lei) |
| Focsani |
242.543 |
| Brãila |
1.935.067 |
| Giurgiu |
2.594.675 |
| Vârciorova |
409.819 |
| Câineni |
7.131.494 |
| Dragoslavele |
2.761.778 |
| Vãleni |
113.424 |
| Câmpina |
10.285.586 |
(St. Teodorescu, op. cit., p. 90)
Dar vama Câmpina avea si o importantã strategicã
fiind asezatã pe drumul cel mai scurt între Transilvania
(imperiul Austriac) si Tara Româneascã si
de aici cãtre Imperiul Otoman. Acest lucru este confirmat si
de faptul cã în primele decenii ale secolului al XIX-lea
(anul 1833) se ordonã: „strãjuirea cordonului acestei
schele (Câmpina) si mãrirea numãrului de dorobanti,
deoarece comertul s-a intensificat”.*
Ar fi oarecum de mirare, sã nu gãsim la un asa trafic
comercial si un conflict vamal, mai corect spus o neregulã
comisã de vamesii care îsi fãceau serviciul
aici la vama Câmpina.
Dar sã lãsãm documentele vremii sã vorbeascã.
În anul 1832, în plin trafic al vãmii de la Câmpina,
cinovicul vãmii (seful vãmii) fiind polcovnicul Anastasiu,
are loc un control inopinat. Din cercetare se constatã cã
din numãrul de vite ce trecuserã pe la vamã spre
Transilvania la export, exista un numãr de 622 vite pentru care
nu se încasaserã taxele respective. Taxa de 1 galben de
vitã, respectiv o sumã de 9.796 lei, fusese încasatã
în folosul sãu de vamesul incorect. În urma
acestei anchete, vamesul Anastasiu este destituit si înlocuit
cu logofãtul Iordache Grecescu.**
În acelasi an, 1832, se mai exportau prin vama Câmpina:
sare, pãcurã, vite, lânã, cereale (grâu,
ovãz si porumb).
Dar ce se întâmplã cu drumul de pe Valea Prahovei?
Cum de mai putea face fatã la un asemenea trafic? Stim
cã, începând cu anul 1728, armatele austriece croiserã
drum de cãrute pânã la Comarnic si cã
datoritã reliefului fusese relativ usor a-l construi. Comãrnicenii
au fost, încã din acele vremuri, vestiti cãrãusi
la fel ca si cei din Câmpina, care, în acea perioadã,
erau numerosi si scoteau bani buni din aceastã îndeletnicire.*
O primã amenajare a unui drum, accesibil carelor si trãsurilor,
s-a fãcut la sfârsitul secolului al XVIII-lea (1788-1791)
asa cum s-a mai afirmat când medelnicerul Grigore informa
Divanul cã: „am sãvârsit podiscele si
lesile de pe drumul Câmpinii”.** Lucrarea se realizeazã
amenajându-se o sosea de-a lungul albiei râului cu
ajutorul tãranilor din satele Plaiului Câmpinei.
Astfel cã, spre satisfactia celor interesati, se
putea circula mult mai usor cu cãruta ori cu trãsura
de-a lungul Vãii Prahovei.
O altã îmbunãtãtire a acestui drum
atât de solicitat, se executã din ordinul Divanului Domnesc
în anii 1832-1833, când cãpitanul Blaremberg, inginerul
Printipatului, este trimis „sã facã chibzuire
pentru facerea drumului (dregere si lãrgire) de la Câmpina
pânã la hotarul tãrii nemtesti
(Predeal)”.***
Câtiva ani mai târziu, în timpul domniei lui
Gheorghe Bibescu (1842-1848), se va efectua o lucrare mult mai modernã,
aproximativ pe traseul actual, dupã planurile arhitectului italian
din orasul Triest, Bolzano. Efectiv, lucrarea va fi executatã
sub supravegherea atentã a inginerilor români, Ruset si
Delegeanu.****
În anul 1844, începe construirea acestei sosele pe
ambii versanti ai pasului Timis-Predeal.
Domnitorul Gheorghe Bibescu se ocupã personal de executia
acestor lucrãri de pe Valea Prahovei si, constatând
cã drumul vechi se aflã „în cea mai ticãloasã
stare”, ordonã destituirea ispravnicului judetului
Prahova si pedepseste cu arest pe directorul postelor.
Începând cu anul 1847, când lucrãrile încã
nu erau terminate „se organizeazã de cãtre antreprenorul
Frantz Körner din Brasov, curse internationale pe traseul:
Brasov-Câmpina-Bucuresti-Giurgiu, de trei ori pe sãptãmânã.
În afarã de transportul de cãlãtori se mai
transportau si saci cu corespondentã si valori.
Dar istoria transportului de corespondentã atât de
Valea Prahovei, cât si pe alte trasee, este mult mai veche.
Încã din perioada domniei lui Alexandru Ipsilanti se organizase
începând cu luna octombrie 1775, contra platã, transportul
de scrisori, pachete si valori atât spre Austria, cât
si cãtre Imperiul Tarist si cel Otoman.
Linia de postalioane organizatã de Frantz Körner avea
o statie (starostie) si în Câmpina, care tinea
în permanentã la dispozitie un numãr
de 16 cai pentru tractarea postalioanelor. Costul unui bilet pe
distanta Câmpina – Ploiesti era de 24 lei iar
pe traseul Câmpina – Brasov era de 40 de lei.* Dupã
informatii orale, sediul acestei statii de postalioane
era situat undeva în zona castelului Hasdeu.
În timpul rãzboiului Crimeii (1853 – 1856) Tara
Româneascã va fi ocupatã de trupele Imperiului austriac.
Deoarece aceste trupe aveau nevoie de o legãturã rapidã
cu patria lor se va construi, cu asentimentul domniei (D.B. Stirbey),
o linie de telegraf pe traseul Brasov – Ploiesti –
Bucuresti – Giurgiu. Lucrarea se va executa în lunile
octombrie si noiembrie si intrã în serviciu în
luna decembrie 1854, având statie de telegraf si la
Câmpina. Statiile erau dotate cu aparate ce foloseau alfabetul
morse aduse de la Viena. Serviciile de postã si telegraf
din acei ani fãceau parte din: „K.K. OSTERPOST IN DEN TURKEY”
iar oficiile de postã si telegraf (starostiile) erau
conduse de agenti si starosti austrieci. Acestia
francau si stampilau corespondenta, uneori chiar cu
sigiliul starostiei, respectiv si la statia (starostia) de
la Câmpina.**
În timpul ocupatiei Tãrii Românesti
de cãtre trupele imperiale în Câmpina îsi
avea garnizoana un divizion de ulani format din 200 de oameni si
180 de cai.***
Dupã retragerea trupelor imperiale, aceste linii de telegraf
si de postã vor functiona, în continuare,
fiind administrate de cãtre stat, iar oficiile de postã
si telegraf vor fi deservite de personal românesc.
Începând cu anul 1861, posta si telegraful vor
fi unificate sub denumirea de „Posta Românã”,
inclusiv, oficiul postal din Câmpina.
Pânã acum am vãzut cum vama Câmpinei, detinea
locul de frunte între vãmile Principatului Valahiei. Aceastã
pozitie fruntasã continuã si în
anii care urmeazã, astfel cã pentru anul 1837, dintr-o
descriere a judetului Prahova, aflãm cã: „…
si mai spre munti se aflã Câmpina cea vestitã
pentru vama ei”.
Tot din aceeasi perioadã, în 1835, amintim existenta,
la Câmpina, a unui negustor pe nume Dumitru Ceacîru, ce
realiza importante câstiguri comercializând piei de
vite, oi si miei. Numele sãu apare trecut, în registrul
vãmii Câmpina, cã fãcea sãptãmânal
drumuri la Brasov. Acesta era asociat cu alti doi negustori
câmpineni Gheorghe Ghenoiu si C. Carcalechi.
Numai într-o singurã zi se exportau prin vama Câmpina
10286 ocale de lânã si piei de vitã si
oi în numãr de 1222 buc. În aceeasi lunã
(august 1835) Dumitru Ceacîru exporta la Brasov, prin vama
Câmpinei, 1232 piei de miel.*
În localitate îsi exercitau profesiunile pe atunci
un numãr de 79 meseriasi, grupati în 19 corporatii.
Profesiunile ce se exercitau în anul 1835 în târgul
Câmpinei:**
Tabelul 6
| Bãcani |
7 |
Matrapaz |
4 |
Cismar |
1 |
| Brasovenie |
2 |
Cãrãusi |
9 |
Curelar |
1 |
| Mãmular |
1 |
Simigiu |
1 |
Tãbãcari |
2 |
| Cârciumari |
3 |
Cojocari |
5 |
Dulgheri |
14 |
| Precupeti |
17 |
Croitori |
4 |
Zidari |
2 |
| Arendasi |
4 |
Boiangiu |
1 |
Dogari |
2 |
Din aceeasi epocã, pe care o discutãm, stim
cã localitatea Câmpina „era un târg slobod”
având în frunte pe dumnealor vistiernicul Gheorghe Hristodulo
si Alecu Iorga.
În 1835 existau în Câmpina 120 de familii de tãrani
care plãteau biruri în valoare de 990 lei. O bunã
parte din acestia se ocupau fie cu plugãritul (lucrând
pe mosia Câmpina), cu cresterea albinelor, fie cu cãrãusia
sau alte îndeletnici. Mosia era în stãpânirea
a douã familii de boieri: Lupoienii si Câmpinenii,
iar o parte era stãpânitã de mânãstirea
Cernica. Acesti tãrani, din care multi erau
clãcasi rumâni, vor fi si ei împroprietãriti
în 1864, prin legea reformei agrare, înfãptuitã
de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel care a secularizat si averile
mânãstiresti. Alãturi de acesti tãrani,
mai existau desigur, târgovetii, ce erau negustori si
meseriasi care practicau diferite meserii.
Pe lângã cele douã familii boieresti amintite
mai sus, mai existau încã 15 persoane ce fãceau
parte din tagma boiereascã. Dintre ceilalti boieri câmpineni
aflati în functii oficiale, îi gãsim
de exemplu în 1837, pe boierul Tudorache Dobrogeanu în postul
de subocârmuitor al Plãsii Câmpului, iar pe vistierul
Radu Plopeanu la Plaiul Câmpinii.
În aceastã perioadã a anilor 1830-1840, târgul
Câmpinei era o localitate bine închegatã si
dezvoltatã având: prãvãlii, meseriasi,
douã bãcãnii, cârciumi, vamã, unitate
de dorobanti, târg sãptãmânal de vite
si diferite alte mãrfuri, târg ce era populat în
ziua respectivã (lunea) de multime tãranilor
din satele din jurul Câmpinei, care înviorau viata
comercialã a localitãtii. Pe lângã
acestia, nu trebuie sã uitãm traficul comercial al
vãmii, care aducea Câmpinei un aer de prosperitate si
dinamism, spre folosul locuitorilor sãi.
O dovadã a vietii prospere a târgului, din perioada
ce o descriem, o aveam dintr-un act de închiriere a unei bãcãnii,
pentru suma de 7.000 lei anual. Putem spune cã era o sumã
apreciabilã pentru acel an 1832, dovadã concretã
cã afacerile erau în plin avânt.
Parcã si vedem, cu ochii mintii, forfota tãranilor
lunea, în ziua de târg, când încã mai
purtau frumoasele costume nationale, cu coloritul lor viu, ori
sirul lung de cãrute, târgovetii stringându-si
marfa din usa prãvãliilor, auzim parcã sunetul
baroaselor la potcovãrii, mugetul vitelor la târg, gãlãgia
cârciumilor care fãceau dever mare cu clientii care
încheiai aici diferite învoieli, destui gurã-cascã
si trãsurile boieresti ce îsi fãceau
loc cu greu pe ulita mare, totul poleit de un soare generos de
varã a anului 1835.
În anul 1839 mosia Câmpinei este luatã în
arendã de serdarul Costache Teodoru si Nicolae Brãtescu,
cãmãrasii ocnei de sare de la Telega. Aflãm
cã în afarã de prãvãlii, mai numãra
în acea vreme douã mori, trei rachierii si o mãcelãrie.
Mosia Câmpinei a cãrei suprafatã o cunoastem,
din actul hotãrniciei din 1729, ca având o suprafatã
de 2.946 stânjeni era, în vremea anilor 1825-1830, în
stãpânirea boierilor Lupoieni si Câmpineni,
dar în afarã de acestia mai existau câtiva
mosneni (putini la numãr ce-i drept), care mai rezistau
marii boierimi latifundiare. În anul 1825, boierii Lupoieni vând
un sfert din jumãtatea lor de mosie lui Gheorghe Hristodulo,
iar celãlalt sfert devine zestrea surorii lor Marioara, cãsãtoritã
cu cãminarul Bujoreanu. Este vorba de acea Maria Bujoreanu, care
în 1827 stim cã înfiintase una din primele
scoli din localitate. Aceasta neavând urmasi lasã
zestrea ei din mosie (deci un sfert din aceasta), prin testament
mânãstirii Cernica. În 1848, gãsim ca proprietari
ai mosiei pe Câmpineanu, mânãstirea Cernica
si acel Gheorghe Hristodulo. De ce a fost necesarã aceastã
precizare? Deoarece toti acesti proprietari se hotãrãsc
sã vândã terenuri (locuri de casã) în
târg.
Hotãrãsc ca vânzãrile sã se poatã
face atât localnicilor cât si strãinilor. Se
precizeazã apoi, cã „rumânii nu vor putea cumpãra
terenuri, dacã nu se vor rãscumpãra mai înainte”.
Ceea ce ne intereseazã pe noi cei de azi, în mod deosebit,
este punctul al saselea al conventiei dintre proprietari,
care ne informeazã care erau limitele târgului la data
aceea.
Astfel: se socoteste marginea târgului de la cei dintâi
copaci de salcie, începând dinspre centrul târgului
si pânã la localul postei, cuprinzând si
posta, aceasta în lung. Adicã, mai concret, de la
strada Schelelor de azi si pânã dupã castelul
Hasdeu, dupã informatii verbale, pe care profesorul Stoica
Teodorescu le-a obtinut în anul 1924 de la bãtrânul
pe atunci avocat câmpinean Carcalechi, vechi locuitor al orasului.
În lat târgul de întindea de la Pãcuri (râul
Doftana) „de unde începe ograda dumnealui boierul Câmpineanu”,
pânã la malul Prahovei.
În linii mari este delimitarea pe care o gãsim si
pe la 1860 (vezi harta) când mosia devine proprietatea lui
Stefan Burki.
În conventia amintitã, se mai face o precizare, anume
cã nu se pot vinde locuri pe care s-ar putea afla pãcurã.
Tot aici se mai precizeazã cã, toti proprietarii
se angajeazã sã lase pe malul (deasupra si dinspre
Prahova), loc de drum si de circulatie, lat de 12 stânjeni.
De asemenea, ulitele care sunt mai strâmte, sã fie
largi de cel putin 7 stânjeni, iar pe cât va fi posibil,
se va avea în grijã alinierea ulitelor.
Se presupune cã afirmatia „se lasã drumu pe
malu deasupra” se referã la strada principalã, vechiul
drum de cãrute al Brasovului, actuala axã principalã
a orasului: strada Carol I.
În ce priveste referirea „dinspre Prahova”, se
presupune a fi bulevardul de azi. Referitor la hotãrârea
de a nu se vinde terenuri cu pãcurã, explicatia
este clarã: boierii proprietari erau constienti de
valoarea mereu crescândã a terenurilor cu pãcurã,
si nu aveau interes a le înstrãina.
Învoiala si oferta sunt bine primite, fiind destui amatori
de a cumpãra loc de casã în târgul Câmpinei.
În anul 1853, unul dintre proprietari – mânãstirea
Cernica face un schimb de mosii cu mitropolia Tãrii
Românesti. Staretul mânãstirii Cernica,
pentru a demonstra mitropoliei ce avantaje prezintã mosia
si târgul Câmpinei, spune cã: „este îmbunãtãtitã
cu calitãtile urmãtoare: pãduri, livezi de
pruni si fân, puturi de pãcuri, ipsos si
alte metale (?), târg pe sãptãmânã,
hanuri de zid, prãvãlii de târg negustoresti,
care îmbunãtãtite din vreme în vreme,
pot face fãrã îndoialã sã creascã
veniturile mosiei, fiind cea dintâi schelã a Brasovului”.*
Anul 1853 ne aduce o nouã schimbare de proprietari, respectiv
Gheorghe Hristodulo vinde partea sa de mosie visteresei Domnica
Gheorghiu.
Documentele vremii atestã faptul cã în anul 1840
vama de la Câmpina fost mutatã la Breaza, dupã care
mai târziu a fost transferatã la Predeal, punctul de frontierã.**
Aceastã datã a fost finalul unei etape de mare avânt
si înflorire, care a transformat localitatea din acel mic
stat de la 1503, în târgul bine dezvoltat si cunoscut
din prima jumãtate a secolului al XIX-lea.
Actul Unirii Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 au gãsit
ecou si dorintã de realizare a acestei uniri si
în inimile câmpinenilor.
Bunãoarã, în august 1857, când se ducea lupta
pentru unire gazeta „Românul” condusã de marele
luptãtor al revolutiei de la 1848 ca si partizan al
unirii C.A. Rosetti, publicã vizita fãcutã la Câmpina
si Ploiesti a baronului Talleyrand de Perigord comisar imperial
în Principate.
Acesta avea misiunea de a constata starea de spirit si dorinta
de unire a românilor. Aceiasi gazetã „Românul”
(nr. 5/1857) va publica scrisoarea cetãtenilor din Câmpina
adresatã aceluias baron Talleyrand, scrisoare cititã
la Ploiesti de conducãtorul delegatiei câmpinene.
În rândurile de mai jos vom reda integral textul acestei
scrisori:
Excelentã,
Suntem fericiti a avea în mijlocul nostru, pe domnul baron ca
reprezentat al M.S. Napoleon al III-lea împãratul Frantei.
Noi dorim sã vã exprimãm excelentã, dragostea
si dorinta noastrã fierbinte de a uni si a forma un singur trup
cu o singurã inimã cu fratii nostri.
Dacã sentimentele noastre manifestate astãzi, vor gãsi
ecou în inima si cugetul dumneavoastrã vom fi siguri cã
ne veti întelege si veti sustine unirea ca o necesitate nationalã.
Trãiascã unirea!
Trãiascã împãratul Napoleon!
Trãiascã Franta!
Rãspunsul comisarului francez:
Domnilor,
Sunt foarte fericit a fi astãzi în mijlocul dumneavoastrã.
Îmi revine onoarea de a transmite cãldura sentimentelor
dvs, pentru Franta, ca si dorinta fierbinte de unire.
M.S. împãratul Frantei *
Prin anul 1860, aflãm din documentele epocii, cã cel
care jucase un rol progresist în 1848 Ion Câmpineanu, vinde
partea sa de mosie la licitatie publicã. Valoarea?
40.000 galbeni, noul proprietar fiind Stefan Burki, mare agã.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, confirmã actul de vânzare-cumpãrare
„spre pasnica stãpânire a cumpãrãtorului”.
Harta prezentatã la finalul acestei lucrãri, ne dã
o imagine de felul cum arãta mosia si târgul
în acel an 1860.
Acest Stefan Burki, are în proprietate aceastã parte
de mosie (jumãtate) pânã în anul 1864,
când o revinde, pentru aceeasi sumã de 40.000 de galbeni,
printului D.B. Stirbey.
2.3 - Orasul Câmpina.
Prin înalt decret domnesc, semnat de domnitorul Alexandru Ioan
Cuza în 1864, târgul Câmpina este ridicat la rang
de oras. Actul este o recunoastere a importantei ce
o cãpãtase localitatea în decursul vremurilor si
a dezvoltãrii sale. Evenimentul se datora, de asemenea, vredniciei
si spiritului întreprinzãtor al localnicilor.
Revenind la documentele epocii, amintim cã în 1864, proprietari
ai mosiei Câmpina era acum: printul Stirbey, fratii
Bãicoianu, (probabil cã au cumpãrat partea lor
de mosie de la Domnica Gheorghiu) si statul român. Este
necesar sã facem o precizare în sensul cã, prin
actul secularizãrii averilor mânãstiresti de
la 1864, partea de mosie apartinând mitropoliei, trece
în patrimoniul statului român.
Patru ani mai târziu (1868) fratii Bãicoianu vând
partea lor de mosie, formatã din terenurile de la Sotrile,
Lunca Mare si partea din târgul Câmpinei, printului
D.B. Stirbey, pentru pretul de 100.018 lei. În 1871,
acelasi print Stirbey, care stãpânea acu,
3/4 din mosie, cumpãrã prin licitatie publicã
si ultimul sfert de mosie de la statul român (fosta
parte a mitropoliei) cu pretul de 185.700 lei.
Dar cine a fost acest print Dimitrie Barbu Stirbey? Era fiu
lui Dumitru Barbu Stirbey, domnitorul Tãrii Românesti
între anii 1849-1856 care se trãgea dintr-o foarte veche
familie de boieri olteni. În timpul domniei tatãlui sãu,
se va ridica în Bucuresti vechea clãdire a Teatrului
National si se vor amenaja parcurile Cismigiu si
Cotroceni. Prin decret domnesc, emis în anul 1856, acelasi
domnitor îi va emancipa pe tiganii robi.
Printul Stirbey, proprietarul mosiei Câmpina a
avut o fiicã pe nume Martha, cãsãtoritã
cu contele de Blome, iar fiica acesteia se va cãsãtori
cu contele austriac de Thun. Martha de Blome va mosteni si
stãpâni castelul de la Voila ca si domeniile înconjurãtoare
pânã în anul 1925, când va deceda într-un
accident de automobil. Averea ei va fi mostenitã de cãtre
fiica sa care va stãpâni acest domeniu pânã
spre sfârsitul anilor ’30, dupã care pleacã
din tarã.
Deci, în 1871, printul D.B. Stirbey devine proprietar
unic al mosiei Câmpina si al terenurilor din oras,
scãzându-se proprietãtile diferitelor persoane
particulare, de exemplu câtiva mosneni ce putuserã
rezista, ori clãcasii împroprietãriti
de domnitorul Cuza în 1864.
Câmpina se aflã acum într-o perioadã de stagnare,
o dezvoltare mai lentã, perioadã începutã
în anul 1840 odatã cu desfiintarea punctului de vamã
si care va lua sfârsit în anul 1880 odatã
cu începerea exploatãrii intensive si moderne a titeiului.
Orasul se va sprijini, de acum înainte, numai pe comertul
local – târgul de vite sãptãmânal –
la care, ca si în trecut, veneau locuitorii din satele învecinate
(Brebu, Cornu, Telega, Provita, Bãnesti) care si
atunci ca si azi, se bazau pe viata economicã a orasului
Câmpina.
În anul 1860 localitatea numãra 2.291 locuitori pãmânteni
(485 la 1810) la care se adãugau 35 de austrieci, un grec, un
turc si un englez. Pe profesiuni existau: 43 comercianti,
40 meseriasi si 543 de agricultori si liberi profesionisti.
Toti acestia locuiau în 537 de case. În afarã
de acestea mai existau si 9 edificii publice, dintre care nu puteau
lipsi sediul companiei de dorobanti si localul primãriei.
Deci, dacã în 1810 existau 485 de locuitori, iar dupã
50 de ani se numãrau 2.291, avem o crestere de aproximativ
4 ori. Toti acesti locuitori posedau în acea epocã
1.662 de vite, dintre care vaci cu lapte 562, 1.700 de oi si peste
400 de cai.
Cu ce se ocupau la 1860 locuitorii Câmpinei? În afarã
de negustorii, meseriasii si liberii profesionisti, mai
erau si câteva sute de agricultori ce-si cultivau pãmânturile,
cca 315 dintre ei fiind tãrani clãcasi împroprietãriti
cu 928 hectare prin legea ruralã a lui Cuza Vodã din 1864.*
În afarã de agriculturã, se mai ocupau cu albinãritul
si cãrãusia.
Nu trebuie sã uitãm si de acei fântânari
ce extrãgeau pãcura din subsolul Câmpinei.
Tot pe mosia Câmpina functionau, în acei ani,
si 8 mori de apã, situate fie pe Prahova, fie pe râul
Doftana.
Un eveniment de mare importantã în viata orasului,
a fost darea în exploatare a liniei ferate Ploiesti-Predeal
la 1 decembrie 1879. Începutã la 1875 de cãtre societatea
englezã Crawley et Comp. constructia ei este întreruptã
în anii rãzboiului de independentã 1877-1878.
Din diferite motive, contractul dintre statul român si aceastã
companie este reziliat si lucrarea este preluatã de cãtre
compania francezã Leon Gailleux, care o duce la bun sfârsit.
Aici la Câmpina, pe locul actualei gãri, si- avut
biroul provizoriu în timpul construirii cãii ferate, tânãrul
inginer stagiar Anghel Staligny, cel care peste câtiva ni
va proiecta si construi celebrul pod de la Cernavodã (1895)
ca si amenajãrile portului Constanta.
Nu peste multi ani, în 1883, se construieste si
calea feratã Telega-Câmpina, care servea la transportul
sãrii de la ocna Telega, si a lemnului de la exploatãrile
forestiere de pe Valea Doftanei. Mai târziu, ea va fi exploatatã
din plin de cãtre rafinãria societãtii „Steaua
Românã” care îsi va amenaja în gara
Câmpinita o statie de încãrcare a produselor
petroliere.
Odatã cu intrarea în functiunea a cãii ferate
de pe Valea Prahovei, care fãcea legãtura cu Transilvania,
se micsoreazã (deocamdatã) importanta soselei,
dar aceasta a dat un impuls dezvoltãrii industriale si comerciale
a orasului.
În aceeasi perioadã discutatã, apar si
primele mici unitãti industriale cum ar fi fabrica de stofe,
proprietatea lui Dumitru Bãzãrea, iar la 1886 se mentioneazã
existenta atelierului mecanic, proprietatea lui Frederic Witthe
ce avea o putere instalatã de 105 cai putere.*
Din nul 1880, luna octombrie, se pãstreazã în arhivele
primãriei Câmpina un raport prezentat în fata
Consiliului comunei urbane. Primar al orasului era Silviu Dumitrescu,
iar secretar Iorgu Teodorescu. Ei prezintã în fata
consilierului comunal, raportul de activitate si bugetul comunei
pe anul 1880.
- venituri: 28.985 lei
- cheltuieli: 28.679 lei
Din raport mai aflãm cã au avut loc în ultimii trei
ani, urmãtoarele realizãri: (dupã rãzboiul
de independentã). În 1879, de exemplu, s-a pavat
strada Cazinului si s-au cumpãrat casele, cu locul lor,
de la rãposatul Constantin Carcalechi, cu suma de 10.695 lei,
prefãcându-se în local de primãrie. (Acest
Constantin Carcalechi, vechi negustor câmpinean, îl gãsim
în perioada anilor 1830-1840, îndeplinind si functia
de consul onorific al Austro-Ungariei la Câmpina).
În acelasi ans-a construit localul unei scoli de fete.
Pentru anul 1878, s-a amenajat si pavat piata din fata
primãriei, precum si piata orasului (cea actualã),
pentru înlesnirea comertului. Cu ajutor de la Ministerul
Învãtãmântului se construieste
si o nouã scoalã de bãieti. În
anul 1880 s-au pavat strãzile Gara Câmpina, Ghenoiu, Brânzã,
Dinescu si Bragagiu. În acelasi an, s-a hotãrât,
în acelasi consiliu, amenajarea unei grãdini publice
pe locurile de lângã bãile minerale, ce se vor construi
în anul 1881.
Primarul „pãrintele comunei” mai propune a se construi
o nouã pompã de apã în locul celei demodate.
Din acelasi raport mai aflãm cã, în anul 1877,
strãzile erau înzestrate cu un numãr de 40 de felinare,
la care în 1878, s-au mai adãugat 20, si se mai propune
montarea a încã 20, deci un total de 80 de lãmpi,
pentru a da cât mai multã luminã strãzilor.**
Un raport amãnuntit din care se poate constata preocuparea
edililor de a transforma localitatea într-un adevãrat oras,
cu strãzi pavate, felinare, piatã comercialã,
grãdinã publicã etc. În raport se mentioneazã
de asemenea despre bãile minerale, amenajate încã
din 1857, în jurul izvoarelor cu compozitie salinã
si sulfuroasã, descoperite de la începutul secolului
al XIX-lea pe platoul Gahita. În acel an 1857, se construiesc
câteva cabine dotate cu putini din lemn. Acest stabiliment balnear
era condus de cãtre un anume Hatschek, venit de la Brasov,
care fãcuse scoalã specialã de balneologie
în Germania.
În anul 1880, platoul sudic al orasului va deveni proprietatea
lui Dumitru Hernia, care la rândul sãu va concesiona zona
izvoarelor minerale pe o perioadã de 12 ani lui Garoflide si
Georgescu din Bucuresti, cu conditia de a amenaja un stabiliment
modern de bãi.
În parcul bãilor se amenajeazã si un cazinou
dotat cu un restaurant, iar publicul era delectat cu o orchestrã
nemteascã adusã special, pe timpul sezonului, de
la Brasov.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, când aceste bãi
erau în plinã activitate, veneau aici pentru a cânta
în parcul amintit si fanfarele regimentelor 1 si 2 de
rosiori din Bucuresti.*
Pe la 1898, stabilimentul balnear era compus din cazinoul mentionat
si o serie de clãdiri ce însumau 25 de camere si
18 cabine de baie. Toate acestea erau proprietatea mostenitorilor
Hernia. În jurul acestui stabiliment se amenajase parcul în
suprafatã de 2,5 ha, de care se discuta mai înainte.
În mijlocul acestui parc se construieste o capelã
în stil baroc, care adãpostea mormântul lui Dumitru
Hernia.** Azi, nu mai existã în aceastã zonã,
decât capela Hernia si 2-3 case pe strada Schelelor în
care au functionat bãile propriu-zise.
Atrasi de clima dulce cât si de efectul curativ al acestor
bãi, o serie de personalitãti din Bucuresti
îsi vor construi locuinte la Câmpina, încât***
orasul Câmpina se transforma pe timpul verii într-un
adevãrat „cartier al Capitalei”.
Mentionãm pe: Ion Eliade Rãdulescu, care si-a
construit o casã ce exista pe locul actualei Grãdinite
nr.7, de pe Câmpinita, profesorul Danielopolu, scriitorul
Anton Bacalbasa, artista Maria Ventura, politicianul Lahovary,
Vilacros, pe lângã care, mai târziu vom aminti si
de cei trei mari: Grigorescu, Hasdeu si dr. Istrati.
Fãcând iarãsi câtiva pasi
mai departe pe drumul istoriei câmpinene, în acest sfârsit
de secol al XIX-lea, aflãm din raportul primãriei, pe
anul 1897, cã orasul numãra 2.715 locuitori situati
în orasul propriu-zis, precum si în cele patru
cartiere subordonate si anume: Broscel (Broaste), Slobozia,
Mãcelaru (Câmpinita), Pãcuretu (Pãcuri).
Între acesti 2.715 locuitori se aflau 15 evrei, 3 bulgari,
17 unguri, 16 familii de tigani, un francez, 7 germani si
3 italieni. Deci orasul avea aproape acelasi numãr
de locuitori ca în 1860. Iatã o dovadã a faptului
cã în perioada 1840-1896 Câmpina nu mai progreseazã,
dupã desfiintarea vãmii trecând printr-o perioadã
de stagnare.
Dupã acest prag al anului 1896, orasul are sansa de
a intra într-o perioadã, ce va dura zeci de ani, de avânt
si progres, datoritã impulsului dat de dezvoltarea industriei
de petrol.
Dar în 1897, Câmpina se prezenta ca un oras de provincie,
care ajunsese totusi la un grad oarecare de civilizatie,
având 524 de case, ceva mai putin decât în 1860.
Orasul avea un numãr de 20 de strãzi, cum ar fi:
strada principalã (actuala Carol I), Minelor, (Mihail Kogãlniceanu),
Bd. Sãnãtãtii (actualul bulevard de pe faleza
râului Prahova), strada Stirbey Vodã (actuala Republicii),
Grivita, Plevna etc.
În zestrea edilitarã a orasului se mai gãseau
2 scoli care erau frecventate de 144 bãieti si
118 fete, o judecãtorie de pace, un mic spital, o farmacie (proprietatea
lui E. Kessler, pe atunci primarul orasului), o statie de
postã-telegraf, sediul unei companii de dorobanti,
cele trei biserici pomenite, ca si un stabiliment balnear, despre
care s-a amintit mai înainte.
Atunci se fac o serie de îmbunãtãtiri, precum:
amenajarea si construirea conductei de aductiunea a apei
potabile de la Breaza, 1902, ca si construirea bazinului de apã
de la capãtul cartierului Câmpinita. În 1899
se paveazã strada centralã, actuala Carol I si se
construiesc trotuare pe aceeasi stradã.*
Pe aceeasi mosie a Câmpinei, existau în grãdinile
locuitorilor 170 de nuci si cca 24.000 de pruni, din fructele cãrora
se prepara aproximativ 6.000 de litri de tuicã.
Tot din documentele epocii suntem informati cã locuitorii
orasului posedau 418 vaci, 665 oi si 912 porci. În plus,
se mai recolta de pe mosie grâu, porumb si ovãz.**
În afara celor mentionate în fondul de clãdiri
amintit, se mai gãseau; un hotel, cafenele, prãvãlii
de tot felul si câteva mici unitãti industriale.
Trei ani mai târziu, în 1899, deci în pragul secolului
XX, se poate constata influenta favorabilã a exploatãrii
„aurului negru”. Orasul face un salt, vorbind la figurat,
numãrând acum 3.800 de locuitori, deci o crestere
de 1,4 ori fatã de 1860.
El va ajunge la 13.000 în 1924 (data aparitiei primei monografii),
ca în ajunul celui de-al doilea rãzboi mondial, sã
numere aproximativ 15.000 de locuitori (vezi la anexe diagrama evolutiei
populatiei).
În aceeasi perioadã, a cumpenei dintre secole, datoritã
exploatãrii petrolului, în orasul Câmpina vor
apare o serie de mari unitãti industriale, cum ar fi: rafinãria
societãtii „Steaua Românã” –
1897; atelierele centrale Câmpina – 1898; uzina electricã
– 1905; fabrica de acid sulfuric – 1907 etc.
Pe lângã cele enumerate mai înainte, vor apare în
zestrea economicã a orasului si elemente ale micii
industrii: atelierul si turnãtoria lui Carol Saicovici,
ce se aflau situate pe locul de lângã actualul sediu al
Procuraturii, iar în 1911 turnãtoria fratilor Siptzer,
- actuala mare uzinã „Neptun” renumitã în
toatã tara.
În aceiasi an (1905) se va ridica în gara Câmpina
o remizã pentru locomotive, construitã din beton armat,
fiind consideratã prima constructie de acest fel din cadrul
Cãilor Ferate Române.
Asa cum afirma în 1908 doctorul Constantin Istrati, orãselul
Câmpina, atât de cãutat si apreciat de vilegiaturisti,
pentru aerul sãu curat si pozitia sa deosebit de pitoreascã,
se transformase în numai câtiva ani, într-un
Pittsburg si Baku luate la un loc.*
Prin aceastã frazã, doctorul Istrati, un îndrãgostit
de Câmpina, exagerând a dorit sã contureze cât
mai veridic imaginea transformãrii Câmpinei, dintr-un oras
patriarhal de provincie, într-un centru al industriei petroliere
si metalurgice, comparându-l cu cele douã renumite
centre industriale.
În perioada de vârf a exploatãrii petrolului câmpinean,
anii 1900-1915, prezenta în oras a peste 500 de familii
de germani, austrieci, polonezi, de religie catolicã, va face
necesarã construirea unei biserici.
Acest locas de cult situat pe strada Golesti, cu un original
stil arhitectonic, se va construi între anii 1903-1906, din initiativa
si dupã planurile doctorului inginer Anton Raky, cunoscutul
petrolist ce locuia în oras în acei ani. De acelasi
nume sunt legate alte douã constructii ce au dãinuit
pânã în zilele noastre. Prima fiind vila sa, construitã
pe bulevard în vecinãtatea sediului Electrica, precum si
podul de peste Prahova (podul lui Rache) ce-i facilita accesul la sondele
sale, amplasate pe dealul Pitigaia, ori la Drãgãneasa.
O altã constructie ce existã si azi este „casa
cu grifoni”, situatã pe bulevard, lângã sediul
Politiei, fosta proprietate a unui alt petrolist, anume Gogu Stefãnescu.
În aceastã constructie ridicatã în anii
1900-1902, va functiona mai târziu „Scoala de
maistri sondori si rafinori”, prima de acest fel din
lume.
Fiindcã tot suntem cu relatãrile în primii ani ai
secolului al XX-lea, amintim cã tot atunci a avut loc un eveniment
politic deosebit.
La începutul lunii iunie 1905, acostaserã la Constanta
2 nave rusesti de rãzboi. Echipajele acestor douã
nave – crucisãtorul Potemkin si torpilorul Flag,
se rãsculaserã (sub influenta revolutiei din
1905) împotriva stãpânirii tariste. Ele sosiserã
în porul Constanta si au cerut prin marinarul Matiusenko,
seful rãsculatilor, azil politic guvernului tãrii
noastre. Acest azil sub presiunea opiniei publice le este acordat, si
astfel cei aproximativ 700 de marinari, se rãspândesc în
diferite orase ale tãrii, ocupând diferite servicii,
dupã specialitatea fiecãruia.
Orasul Câmpina oferã si el adãpost si
loc de muncã unor marinari revolutionari, ce vor gãsi
de lucru, fie la societãtile petrolifere, fie la diferiti
particulari.
Nume ca: Dioma, Condratenko, Asaturov, sunt bine cunoscute localnicilor
mai vârstnici.
Rãmânând în aceeasi perioadã, aflãm
cã între anii 1910-1935, în clãdirea de lângã
gara Câmpinita, (fosta fabricã de tâmplãrie)
functiona o fabricã de bijuterii, proprietatea contesei
Martha de Blome, fiica printului D.B. Stirbey. Se înfiinteazã
ceva mai târziu (dupã primul rãzboi mondial), fabrica
de tricotaje a lui Serbãnescu, actuala fabricã de
ciorapi, precum si alte diferite mici ateliere.
Un alt eveniment, al acelor timpuri, s-a petrecut în ziua 13 septembrie
1913, când câmpinenii au fost martori la o întâmplare
tragicã.
Dupã ce urmãriserã cu emotie trecerea pe
deasupra orasului a avionului pilotat de Aurel Vlaicu (avion construit
de el) îl vãd revenind si aflã, cu durere cã
s-a prãbusit lângã comuna Bãnesti,
pe locul unde azi existã un monument ce ne aminteste de
acest tragic eveniment. Este vorba de încercarea temerarã
a celebrului constructor si pilot de a traversa muntii Carpati
spre Transilvania.
Anii primului rãzboi mondial 1914-1918, vor aduce si câmpinenilor
destule tragedii, mai ales în timpul retragerii armatelor române
din noiembrie 1916, spre Moldova, datã când si industria
petrolierã din Câmpina are mult de suferit.
Urmeazã cei doi ani de ocupatie germanã, cu rigorile
suportate de localnici. Odatã cu retragerea soldatilor
germani din oras, tot în luna noiembrie, se încheie
perioada grea a ocupatiei. Vom preciza doar faptul cã în
retragerea lor spre garã, soldatii germani vor arunca în
lacul Curiacul multã munitie si tehnicã de
luptã, de care nu mai aveau nevoie.
Desi orasul suferise si rãzboiul lãsase
urme adânci, în 1919 se va înfiinta la Câmpina
primul liceu de bãieti din oras, sub formã
de gimnaziu la început, în clãdirea ce existã
si astãzi pe strada Republicii, fosta proprietate a printului
Stirbey. Atât terenul (11.000 mp) cât si clãdirile
în care a functionat începând cu 1919 gimnaziul
de bãieti, au fost donatia* contesei Martha de Blome,
fiica printului D.B. Stirbey, cu conditia ca viitorul
liceu sã poarte numele tatãlui sãu, fapt care s-a
întâmplat pânã la reforma scolarã
din 1948. Primul director al liceului, a fost profesorul de fizicã
Stefan Popescu, secondat, printre altii, si de profesorul
de istorie Stoica Teodorescu, autorul primei monografii a Câmpinei
din anul 1924.
Clãdirea actualã a liceului este ridicatã între
anii 1928-1930 si poartã azi numele ilustrului pictor Nicolae
Grigorescu, cel care cândva a locuit si a creat în
acest oras. Demn de mentionat este faptul cã aceastã
clãdire va fi construitã numai cu fondurile locale ale
Primãriei Câmpina si liceului.**
Pentru a crea cititorului o imagine cât mai fidelã a aspectului
si vietii orasului Câmpina, din perioada de dupã
primul rãzboi mondial, vom reda în tabelul urmãtor
numãrul de magazine si micii meseriasi ce-si exercitau
profesiunile în anul 1924.
Tabelul 7
| Restaurante si cârciumi |
26 |
Comert cu cereale |
7 |
Cizmãrii |
26 |
| Brutãrii |
9 |
Fabrici de ape gazoase |
2 |
Frizerii |
7 |
| Mãcelãrii |
9 |
Debite de tutun |
9 |
Tipografie |
1 |
| Hoteluri |
2 |
Ceasornicari |
4 |
Librãrii |
5 |
| Încãltãminte |
6 |
Cafenele |
1 |
Bragagerii |
3 |
| Pescãrii |
7 |
Ateliere mecanice |
5 |
Fierãrie |
3 |
| Zarzavagii |
10 |
Bãnci |
2 |
Ateliere sticlãrie |
4 |
| Cofetãrii |
2 |
Confectii si manufacturã |
20 |
Cinematograf |
1 |
| Farmacii |
2 |
Croitorii |
47 |
Bãcãnii |
6 |
(St. Teodorescu, op. cit., p. 119)
Vom aminti de asemenea, de existenta în acei ani a unui locuitor
pe nume Nicu Popescu, deosebit de inventiv si priceput în ale
mecanicii. Se pare cã fusese cu ani în urmã chiar
mecanicul marelui constructor Aurel Vlaicu. El reuseste în 1923,
sã construiascã un motor de avion (la Arad), motor ce
avea o putere de 250 de cai. Aceasta a fost probat pe un avion construit
de aceeasi fabricã arãdeanã, dând rezultate
bine pe distanta Arad-Bucuresti. Nefiind sustinut si înteles de
autoritãtile timpului, este nevoit sã renunte ocupându-se
de diferite alte inventii din domeniul mecanicii.
Deoarece suntem în domeniul aviatiei, vom aminti existenta –
începând din 1926 – a Asociatiei Române pentru
Propaganda Aviatiei (ARPA) care înfiinteazã, datoritã
unor entuziasti câmpineni ca: inginerii Leca si Drãgulãnescu,
în anul 1935, o filialã a asociatiei la Câmpina,
pe dealul Muscel. În prima fazã se organizeazã „scoala
de zbor fãrã motor” (planorism) având ca instructor
pe I. Bucevski din Cernãuti. Un an mai târziu, se va înfiinta
si o sectie de zbor cu motor, prin achizitionarea din Germania a unei
escadrile de trei avioane de scoalã tip KLEM-25. Aceastã
sectie a dat un numãr de 27 de piloti de avion, dar dupã
anul 1939, din cauza uzurii avioanelor, se renuntã la zborul
cu motor, rãmânând sã functioneze numai scoala
de planorism. Între anii 1941-1944, se vor construi clãdirile
scolii care existã si azi, iar scoala de planorism va functiona
pânã în anul 1960. Filiala ARPA era proprietara a
douã cinematografe, unul din Bucuresti, al doilea din Câmpina
(actuala salã de sport de pe bulevard). Pe platoul Muscel au
avut loc în acele vremuri atractive si frumoase mitinguri aviatice,
cu participarea celor mai buni piloti ai epocii.*
În anul 1929, din fondurile primãriei Câmpina vor
fi cumpãrate pentru suma de 2,5 milioane lei, douã masini
autocisterne tip „Magirus” din Germania.** Aceste douã
masini speciale, vopsite în culoare rosie, vor moderniza unitatea
de pompieri condusã, în acei ani, de plutonierul Ciofoaie
La începutul anilor ’30 se asfalteazã soseaua de pe
Valea Prahovei pânã la Brasov, ea fiind prima lucrare de
acest fel din tarã, lucrare executatã de cãtre
o societate suedezã. În aceeasi perioadã se construieste
cel de-al doilea liceu (pentru fete) înfiintat încã
din 1923, pe strada Grivita, ce purta tot un nume ilustru, acel al Iuliei
Hasdeu. Azi, în aceeasi clãdire functioneazã Liceul
Industrial de Petrol.
Aproximativ în aceeasi perioadã pe care o prezentãm,
s-au construit în oras si 2 licee industriale, în localul
unuia dintre ele functionând astãzi Liceul pentru industrializarea
Lemnului.
Prin anii 1935-1936, se va construi pe strada principalã cazarma
ce va gãzdui un regiment de transmisiuni. Terenul, în suprafatã
de 3 ha, fiind donatie fãcutã de societatea „Steaua
Românã”.* Bulevardul ce este amenajat pe faleza Vãii
Prahovei, a fost construit aproximativ în aceeasi perioadã.
Alãturi de aceste lucrãri, vom mentiona cã în
aceiasi ani interbelici vor fi construite o serie de vile, cum ar fi
cele situate pe strãzile Grivita, Mãrãsesti, Plevnei
si Bulevard.
Prin aceiasi ani, 1935-1936, se va ridica si clãdirea bisericii
evanghelice (rãmasã neterminatã) ce se gãseste
la capãtul strãzii Mãrãsesti. Acest locas
servea unui numãr mare de germani, de religie evanghelicã,
ce locuiau în Câmpina. Tot pentru deservirea populatiei
germane din oras, vom aminti de existenta scolii germane înfiintatã
încã din anul 1899.
Sinagoga situatã pe strada Dreptãtii, ca si existenta
cimitirului evreiesc, vecin cu cel al orasului, atestã cã
si la Câmpina, a existat în trecut o numeroasã populatie
evreiascã. Multi din acestia se ocupau cu comertul, practicau
diferite meserii (ceasornicari, de exemplu) ori ocupau posturi de mici
functionari la diferite societãti petrolifere.
La sfârsitul perioadei de liniste si prosperitate ai anilor interbelici,
în scopul unei mai bune întelegeri de modul cum se prezenta
urbea Câmpiei, vom cita din „Enciclopedia României”,
apãrutã în anul 1938 sub redactia lui Dimitrie Gusti,
cãrturar de mare valoare (care întemeiase, cu numai doi
ani mai înainte, Muzeul Satului) ce se mentioneazã despre
Câmpina:
„Câmpina, comunã urbanã situatã pe o
terasã a Prahovei la 37 km de resedinta judetului si la 94 km
de Bucuresti. Statie CFR pe linia Bucuresti-Brasov.
Statiune climatericã. Mari exploatãri petrolifere.
Are 12.376 locuitori (cifra probabilã la 1 iulie 1936).
Bugetul orasului pe exercitiu 1936-1937 se ridicã la suma de
19.992.362 lei.
Rafinãria de petrol a Soc. „Steaua Românã”
(cea mai mare din Europa) Atelierele Mecanice Centrale ale Soc. „Steaua
Românã”, 1 Fabricã de acid sulfuric, 1 Fabricã
de tricotaje, 1 Turnãtorie, 1 piuã de aba.
Târg anual la 21 mai.
Banca „Salvatorul”, Banca „Progresul”, 2 bãnci
populare (”Petrolul” si „România Mare”).
Liceu de bãieti, Liceu de fete „Iulia Hasdeu”, Liceul
Industrial de bãieti, Liceul Industrial Casnic de fete, Scoalã
Profesionalã, 8 scoli primare, 3 grãdinite de copii, 1
Cãmin Cultural al Fundatiei Culturale Regale „Principele
Carol”, Soc. Culturalã „Principesa Ileana”, 5
biblioteci, 3 societãti muzicale, 2 cinematografe, 4 societãti
sportive si 1 de vânãtoare.
5 biserici ortodoxe, 1 romano-catolicã, 1 evanghelicã,
1 sinagogã.
Primãrie, Preturã, Judecãtorie de Ocol, Perceptie
Fiscalã, Politie, Serviciu sanitar, Serviciu veterinar, Oficiu
PTT, Oficiu Telefonic.
Corporatia mestesugarilor, Asociatia functionarilor din Industria de
petrol.
Spitalul Judetean de izolare, spitalul comunal.
1 Dispensar al Casei Centrale a Asigurãrilor Sociale, 1 Dispensar
de sugaci al societãtii „Cercul de Gospodãrie”,
Societatea „Crucea Rosie”, Oficiu IOV, Soc. pentru profilaxia
tuberculozei, Asociatia femeilor romano-catolice, Asociatia „Ocrotirea
Orfanilor de Rãzboi”, Cantina elevilor sãraci.*
Vom încerca sã completez aceastã descriere a Câmpinei
cu mentionarea Directiei Tehnice a Soc. „Astra Românã”,
ca si prezenta Atelierelor Centrale „Astra Românã”
situate în comuna Poiana Câmpina.
Un oras mic, dar cu o asa de bogatã carte de vizitã, avea
si o viatã comercialã pe mãsura numãrului
ca si a pretentiilor populatiei. Sã nu uitãm cã
de aici se aprovizionau si cetãtenii satelor de centurã
care, practic, dublau populatia orasului.
Negustorii câmpineni se adaptaserã la pretentiile clientelei,
inclusiv ale strãinilor stabiliti în oras în acei
ani interbelici, rãspunzând cu spirit comercial, varietate
si bogãtie de mãrfuri la cerintele acesteia.
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 va provoca multe pagube materiale si
umane. Pe lângã acestea, acestea, a avut loc în apropierea
orasului, prãbusirea Penitenciarului Doftana, care a îngropat
sub zidurile sale multi luptãtori comunisti si progresisti.
Odatã cu toamna anului 1940, Câmpina, ca si întreaga
tarã, a fost invadatã de trupele germane aliate.
Industria românã petroliferã fiind vitalã
pentru masina de rãzboi germanã, în zonele petrolifere
din judetul Prahova a fost detasatã pentru protejarea acestei
industrii, divizia a cincea de artilerie antiaerianã de sub comanda
generalului Kuderna. Alãturi de aceasta, a mai existat o asa-numitã
divizie tehnicã, ce avea în dotare unitãti de pompieri,
de geniu si pentru fabricarea si lansarea cetei artificiale. Baterii
grele germane, dotate cu tunuri Krupp de calibrul 88 mm, asa-numitele
„flakuri” au fost instalate la Bãnesti, Cornu, Vârful
Drãgãnesei, Butuza, acestea fiind completate cu unitãti
antiaeriene românesti instalate pe dealul Muscel, în fostul
obor (strada Tudor Vladimirescu) si alte locuri, ce au creat un cerc
de foc în jurul orasului.
Fabricile ca si rafinãria „Steaua Românã au
fost militarizate.
Pompierii germani îsi instalaserã cantonamentele în
cartierul Broaste, pe locul actualului garaj ITA, precum si pe terenul
actualei sãli de sport a Liceului Energetic.
Pentru numãrul mare de germani, în special sasi, ce locuiau
în Câmpina, se înfiintase în acei ani chiar
si un consulat ce îsi avea sediul pe actuala stradã George
Baritiu.
În aceeasi perioadã îsi avea sediul în oras
si o organizatie denumitã „Grupul etnic german”, sediul
acesteia fiind situat pe strada ce poartã astãzi denumirea
de Simion Bãrnutiu. Aceastã organizatie concentrase pe
toti cetãtenii de origine germanã din oras.
Dacã primii trei ani ai rãzboiului nu au afectat în
mod direct orasul Câmpina, cu exceptia transformãrii liceului
de fete „Iulia Hasdeu” în spital militar, pentru rãnitii
de pe front ca si a camuflajului general, anul 1943 a fãcut ca
acesta sã-i simtã rigorile si consecintele.
Era pe la ora prânzului, pe data de 1 august 1943, când
s-a sunat alarma aerianã. Localnicii nu au intrat în panicã,
deoarece mau fuseserã astfel de alarme si nu se întâmplase
nimic. De aceastã datã avioanele au venit direct pentru
a bombarda rafinãriile de la Ploiesti si Câmpina.
Decolând din orasul Bengazi (Libia), soseau zburând la joasã
înãltime aproximativ 170 de bombardiere americane de tip
„Liberator”, cu 4 motoare. Vuietul motoarelor, suieratul bombelor,
exploziile ca si focul îndrãcit al tunurilor antiaeriene
de mic calibru, iatã fondul sonor al tragediei trãite
de câmpineni în acea zi de duminicã 1 august 1943.
La apusul soarelui, marea rafinãrie a societãtii „Steaua
Românã” arãta jalnic fiind cuprinsã
într-o mare de flãcãri.
Tot în acest bombardament, cartierul dintre rafinãrie si
uzina mecanicã a avut mult de suferit, peste tot miros de ars,
fum, geamuri sparte, moloz, case dãrâmate si victime umane,
erau urmãrile bombardamentului iar din când în când
se fãceau auzite si bubuiturile bombelor cu explozie întârziatã.
În tot acest haos si jale îsi mai anuntau prezenta pe strãzi
sirenele si clopotele masinilor de pompieri germane si române.
Odatã cu venirea primãverii anului 1944, atacurile aviatiei
anglo-americane s-au întetit asupra celor douã orase petrolifere
Ploiesti si Câmpina. Locuitorii Câmpinei au suportat al
doilea bombardament, în noaptea de 5 mai 1944, aceasta fiind executat
de aviatia britanicã specializatã în bombardamente
de noapte.
Alarma a sunat pe la ora 22.30, iar curentul electric a fost întrerupt
complet, astfel încât orasul era cufundat într-un
întuneric total. Dupã circa 10-15 minute s-a auzit zgomotul
unui avion, care a început sã se roteascã deasupra
localitãtii, când deodatã, un zgomot mai bine spus
un fâsâit, urmat de o pocniturã, dupã care
o luminã orbitoare, de culoarea albã a inundat orasul.
Era o parasutã luminoasã de mare putere, ce a fãcut
ca actiunea de „camuflaj total” sã devinã lipsitã
de sens. Se putea citi ziarul pe stradã, asa de puternicã
era lumina. A mai urmat lansarea a încã 3-4 parasute luminoase.
Avionul mentionat era de avangardã, de cercetare, ce reusise
sã depisteze obiectivul si sã-l marcheze. Îsi îndeplinise
misiunea.
Nu au trecut decât câteva minute si s-a auzit zgomotul produs
de zecile de avioane ce îsi anuntat vizita; dupã care s-a
dezlãntuit infernul tipic. Fluieratul bombelor, exploziile acestora,
ca si declansarea tirului cu obuze trasoare ale tunurilor antiaeriene.
Din nou rafinãria „Steaua Românã” a fost
obiectivul acestei „vizite nocturne”. Flãcãri
înalte, zgomote, explozii asurzitoare, case dãrâmate,
moloz, geamuri sparte, victime, toatã gama de orori ale unui
atac aerian.
A doua zi, la 6 mai, orasul a fost „vizitat” din nou, de data
aceasta de cãtre aviatia americanã.
Cu câteva zile înainte de actul de la 23 August 1944, Câmpina
a mai avut de suportat încã douã bombardamente,
pe 10 si 18 august.
Orasul a avut de suferit de fiecare datã si efectul bombelor
cãzute lângã obiective. Astfel au fost distruse:
„Casa Poporului” ce se gãsea pe locul actualei poste,
unele magazine de pe strada principalã si multe locuinte, atât
în zona industrialã a orasului, cât si din celelalte
cartiere. La ultimul bombardament, o bombã rãtãcitã
a explodat drept pe aripa nouã a Liceului „Nicolae Grigorescu”,
cea situatã pe strada Mihai Eminescu, distrugând o frumoasã
salã de festivitãti si diferite laboratoare. Pe strada
B.P. Hasdeu, se scurgea titeiul ca un râu în flãcãri,
de la rezervoarele sparte ale rafinãriilor. Tot orasul arãta
ca pãrãsit, mult fum, explozii, sticlã spartã
pe trotuare, victime, moloz si praf.
La unul din aceste bombardamente, un avion tip „Liberator”,
fiind lovit de un proiectil antiaerian, cade undeva pe Câmpinita,
ceva mai sus de Castelul „Iulia Hasdeu”. Marea sansã
a fost cã în acea vreme nu existau prea multe case în
zona amintitã.
Insurectia armatã de la 23 August 1944 i-a fãcut pe câmpineni
sã trãiascã momente de înaltã tensiune.
Au urmat câteva zile de groazã si emotii, dueluri între
bateriile germane si cele române, interventii ale trupelor române,
împuscãturi pe strãzi, panicã.
Dar pentru o mai corectã informare a cititorului, vom lãsa
sã vorbeascã amintirile generalului Toma Zotter, care
în acele timpuri era seful de stat major al comandamentului Corpului
5 teritorial de armatã, cu sediul provizoriu la Breaza.
„Zilele de 27 si 28 august 1944 au fost dedicate operatiilor de
curãtire, în zona orasului Câmpina, dealul Pitigaia,
Broaste, Cornu, pentru lichidarea a numeroase baterii antiaeriene germane,
si a altor unitãti. Aici au operat unitãti românesti
din regimentul 10 rosiori si unitãti de artilerie antiaerianã
ce fãceau parte din regimentul de artilerie nr.9 antiaerianã,
amplasate în zonã. În aceste 2 zile am reusit sã
lichidãm toate unitãtile germane, capturând tot
materialul artileristic, plus numeroase autovehicule si diferite alte
echipamente, de asemenea, au fost fãcuti numerosi prizonieri”.*
Anul urmãtor 1945, a adus victoria, perspectivele unei noi epico
care va aduce orasului si locuitorilor sãi, trecerea la o nouã
viatã renãscutã din ruinele bombardamentelor.